Atâtea frunze, într-un pumn de toamnă,
Și, toate, la melancolii te-ndeamnă!
Te miri cum poate să le ducă-n spate,
Așa, diverse și frumoase, toate!
Sunt frunze mici și tare zgomotoase,
Iubesc căderile, le simt în oase,
Și cad, zâmbind, doar una, câte una,
Părând că au făcut un pact cu gluma!
Sunt frunze care cad în mod abstract,
Și își dau drumul spre pământ cu tact,
Deși o lume-ntreagă le-ar culege,
Ele ajung la cel ce le-nțelege..
Sunt frunze care nu așteaptă clipa,
Să le observi, să le mângâi aripa,
Și își dau drumul brusc, nesăbuite,
Doar din dorința de a fi iubite..
Sunt altele ce te ademenesc,
Cu-a lor culoare, dar e omenesc,
Iar când s-atingi conturu-i imperfect,
Se-nverșunează să coboare drept!
Sunt frunze care stau înțepenite,
Deși de vânt sunt deseori lovite,
Însă rămân lângă o creangă rece,
Îi sunt alături și nu vor să plece!
Dar în final de toamnă arămie,
Se vor desprinde, alergând prin vie,
Iar sus pe creanga ce ar vrea să doarmă,
Rămâne un regret ce le condamnă!
Nu poți să spui că zborul nu te-ncântă,
Oricum ar fi, căderea lor e sfântă,
Și cad tot spre pământ, în infraroșu,
Sfințind cu zborul lor covorul roșu!
———————————–
Marilena Ion CRISTEA
Ploiești
22 septembrie 2019