Scrisoare către țara mea
Draga mea țară,
în ziua aceasta ce zboară,
lin, ca o pasăre rară,
gândul meu e aproape de tine,
și-aș vrea să-ți pot da,
tot ce-i mai frumos și mai bun
în inima mea!
Îți scriu o scrisoare,
că-i sărbătoare,
și vreau să cunoști,
ce gândesc despre tine,
mi-am pus și ia pe mine,
să pot să-ți vorbesc
în stil românesc!
Sunt românul târziu,
de aceea îți scriu,
că am încă spiritul viu,
și aș vrea să fac mai mult pentru tine,
dar timpul trece și vine,
mereu se atinge de mine,
iar drumurile îmi sunt serpentine!
De-aș fi o floare,
ți-aș aduce puțină culoare,
roșie, galbenă, albastră,
și m-aș așeza la fereastră,
ca să-ți văd strălucirea în soare!
De-aș fi o pasăre-n zbor,
aș urca pân’ la nor,
cu aripile mele cele mai noi,
și, fără să mă uit înapoi,
m-aș avânta către cer,
să pot admira,
privelistea ce se deschide în fața mea!
Îmi place să-ți admir munții,
izvoarele din dreptul frunții,
dealurile tale îndrăznețe,
cu crestele lor lunguiețe,
câmpiile-ntinse și verzi,
livezi inflorite, cât vezi,
râuri, pârâuri ce curg lin la vale,
și se îndreaptă către Dunărea mare,
și, cum, înfrățite, aleargă,
în armonie, spre Marea cea Neagră!
Dacă aș fi un pictor, chiar fără talent,
aș pune accent în lucrările mele,
pe strălucirea din stele,
pe descântul de iele,
și aș așeza printre ele,
cel mai pur și frumos sentiment,
iubirea-mi adâncă, de român întregit,
și un dor nesfârșit!
Dacă aș fi un umil cântăreț,
cu glasul suav de copil îndrăzneț,
ți-aș cânta cu candoare,
un cântec ce l-am furat,
fără să fiu condamnat,
din susurul izvoarelor tale,
atât de reci și vocale,
din freamătul pădurilor tale,
cu crengile mereu foșnitoare,
din murmurul apelor ce lin curg la vale,
într-o măreață splendoare..
și aș canta cu o octavă mai sus,
și pentru cel ce s-a dus,
pe alte meleaguri, străine,
cu gândul acasă, la tine,
că doar și el ți-aparține!
Și dacă istoric aș fi,
cu drag aș vorbi,
celor ce vor să m-asculte,
despre faptele multe,
mari și mărunte,
care și astăzi ne leagă,
țară de vise, întreagă!
Despre toți acei ce cu sufletul mare,
diferiți la port și purtare,
și-au dorit țara mare,
unind in cuget, simțiri,
cât mai multe iubiri,
om și pământ, nevolnic sau sfânt,
cu aceeași lumină,
și din aceeași tulpină!
Te iubesc draga mea țară,
ce grea povară, dulce-amară,
roșcată ca frunza de toamnă,
și cu veșminte de Doamnă,
cu cerul albastru, senin,
pentru toți care sunt, care vin,
cu galben de spic auriu,
pentru acum și târziu..
Prin această scrisoare,
primește iubirea mea mare,
îți mulțumesc că îmi ești,
țara mea de povești!
Emoții
Mă emoționează
această stare de suflet
în zi de centenar,
deși vinul este așa de amar,
îl bem cu toții
și nu ne schimbăm nici un umblet,
rămânem nemișcați ca piatra de hotar!
Mă emoționează faptul
că azi suntem uniți,
și, deși, diferiți,
avem ceva in comun,
este gândul nostru frumos,
cel mai bun,
ce se îndreaptă spre cei mulți și jertfiți!
Mă emoționează
această stare de bine
în zi de centenar,
simt sunetul fanfarei ca pe un dar,
te văd și pe tine cu mâna în buzunar,
te uiți la mine
și zâmbetul ți-l ascunzi în fular!
E ger, dar nu contează,
toată lumea vibrează,
iar iarna de-afară
se pupă cu cea din calendar!
Îmi place să spun „la mulți ani”,
toți îmi par mai umani,
lumea îmi pare puțin mai destinsă,
lumina în suflet, aprinsă,
cu fețele mai zâmbitoare,
cu ghete sau pantofi în picioare,
intrăm cu toții în Piața mare!
Unii-n costum popular,
unii spun versuri cu har,
alții nu au habar,
unul strigă un rege,
altul se reculege,
unii o horă dansează,
alții te agasează,
unii stau în balcoane,
alții aprind lampioane..
Demult nu am mai văzut
atâta desfășurare
într-o asemenea zi de sărbătoare,
însă, indiferent de ce face fiecare,
se simte in aer
iubire, candoare..
Chiar nu vreau să mă gândesc la altceva,
ziua aceasta, toată-i a mea!
Sunt emoționată profund,
de-mi vine să plâng..
Nu-mi plac cei care se tot învârtesc,
și pe la colț șușotesc..
Vreau ziua aceasta, senină,
cu proaspătă și dulce lumină,
drept pentru care, urmez al meu crez,
și până dimineață, nu mă enervez!
E ziua țării, îți spun,
Azi sentimentu-i stăpân!
Și trebuie să recunosc, fără să exagerez,
Azi, după foarte mult timp, vibrez,
Și, cum se întâmplă după atâția ani,
Am să vă spun din nou „la multi ani”!
Mai e un pas
Noiembrie, mai e un pas..
Azi totul mi se pare,
Mai vechi c-o toamnă ce-a rămas,
În profunzimea unui glas,
În minutarul unui ceas,
Dar care-n zori dispare.
Noiembrie, cât aș fi vrut,
Să nu rămâi în noapte..
Atât de mult mi-ar fi plăcut,
Să nu mă simt, așa, pierdut,
Și să mă-ndepartez tăcut,
Din toamnă, mai departe..
De tine o să-mi fie dor,
Dar o să-l duc, știi bine!
În iarnă voi păși ușor,
Dar cu tristețea unui nor,
Cu aripi albe de cocor,
Ce le-ai înfipt în mine..
———————————–
Marilena Ion CRISTEA
Ploiești
1 decembrie 2019