Un strop duios de ploaie…
De fapt, o lacrimă a norului,
batista soarelui, se-nmoaie,
din timp apusul dorului,
a aterizat pe chip…
Mi-a pus o întrebare,
Răcitul său chp…
Deși e viu, parcă… Nu știu, moare?
– Când iei din nou
din razele de soare,
condeiul tău, ecou,
cu roua de cicoare?
Atunci, plecându-mi ochiul
spre lacrima duioasă
a soarelui de sus,
i-ofer o floare-aleasă:
– O albăstrea te-ajută,
prin geana soarelui,
s-ajungi cândva la el,
prin ochiul norului.
Să-i spui că n-am uitat
nicicând, din vorba sa,
nici gândul vechi din umbră,
dar nici chemarea-i grea.
Lăsat-am soarelui,
din zâmbetu-mi din stele.
Poți tu să îi arăți
Cuvintele-mi prea grele?
Lăsat-a din privirea-i,
sfios să înțeleagă
din dorurile mării,
din noaptea ei întreagă,
visarea să-l aline,
uitarea să-l trezească,
un viitor senin,
în vis să-l amorțească.
…
E toamnă… În priviri,
tomnatici devenim…
El, sus, un soare viu,
luna sub cer sublim.
Când stelele se-aprind,
rămânem depărtări,
în lumi deopotrivă,
legate printre zări;
cum luna-i spre pământ,
soarele-i viața lui,
eternul legământ
fie a crinului.
Cu elixirul lui,
mereu, eternitate,
el, sus, pe cer hai-hui,
luna privind departe…
Cum stropul, de la viață
se scurse pe pământ,
a doua dimineață,
urcă spre cer, cântând.
Cum soarele-l zări,
prin noru-i, casă vie,
prin raze lin șopti
de lună. Bucurie
se refăcu pe chipul
firav al soarelui…
…
Văzând videoclipul
sub cerul toamnei lui.
…
Din toamnă-n iarna blândă,
același soare-n luciu
privește spre cărunta
lună pe cer străluciu.
În primăvară, soare,
cu luna-n noaptea vie,
în vară, iarăși soare,
cu viață-n armonie…
La fel trecem și noi,
clipe de-o zi prin timp,
ca stropii reci de ploi,
prin vieți în anotimp…
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
28 septembrie 2019