Mariana MOGA: Versuri

MOTTO:

Amintirile apar în timp, timpul înseamnă trăire,

iar inima lui suntem noi.

Important este să ai sufletul curat.

El este singurul care nu are vârstă.

 

VAMA DINTRE POLURI

 

Salut eternitatea captând secunde nude,

ca cioburi de lumină cad fulgii… în pereche,

se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,

în murmur de cristale c-o rânduială veche.

 

M-a invadat tăcerea cu valuri moi şi umezi,

nu simt nicio durere, azi nu mai sunt în stare,

îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii

şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.

 

Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,

zâmbesc un pic cam straniu şi mă cuprinde-un dor,

mă uit la cer să-mi cumpăr un dram de amintire

fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.

 

***

 

Dureri îmi trec prin vene, rănindu-mi plămânul,

am devenit tamponul dintre pământ şi cer,

iar de singurătate alerg în a mea urmă,

sub templul zilei astăzi sunt ultim grănicer.

 

PRESUPUS APOCALIPTIC

 

Un decor apocaliptic cu ore pietrificate,

ce se pierd uşor în umbra uitată de Dumnezeu,

stăpâneşte infinitul bântuit de nevedere,

coborând apoi în rocă printre lut și minereu.

 

Fuziune mâl şi ploaie concluzionau în piatră,

când perdeaua de-ntuneric tot dansa în ritm păgân,

profilând în zodiacul rămășițelor bipede,

trei schelete ascunse-n roca fără aer și plămân.

 

Timpul căuta sub oase vlăguit de existenţă,

îngeri se stingeau în valuri înfășați cu plânsul meu,

pământul nu mai respiră oprindu-și centrifugarea,

când descoperă femurul unui brav arhiereu.

 

Îndrăznesc să-mi plimb privirea cu o patimă atroce,

prin gramatica culorii absorbită de eclipsă

şi din propriile-mi gânduri rătăcite-n vama nopţii,

îmi culeg nemărginirea din mijloc de-apocalipsă.

 

POEMUL VIEȚII MELE

 

Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,

sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,

îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,

când sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.

 

Și în amurgul zilei lăsând în urmă calea,

pădurea mă invită să stau la adăpost,

plătesc tribut trei versuri ce le-am adus cu mine,

iar pașii mi se-adapă din lutul fără rost.

 

În sânge simt cum urcă trăiri din Testament,

esențe de lumină izvorând prin ceață,

cuvintele m-apasă cu ritmuri de blestem

și dorul lor mă arde până dimineață.

 

Le-am recitat în șoaptă, iar cerul cocoșat

de ultimele stele parcă îmi răspunde:

„ Tu te-ai născut din lutul pădurii pe-nserat,

nu rătăci acum când dorul te pătrunde”.

 

Astăzi îi dedic toamnei poemul vieții mele,

trăiri îmi dau binețe și curg necontenit,

la geam aștept tăcută și cercetând iar dealul,

nu mai aud bătând clopote-n vechiul schit.

 

ATÂT DE GREU

 

 

Pe undeva ştiu că veghează

lumina peste un gutui,

ori poate-un felinar visează,

privind la calea nimănui.

 

Dansează licurici prin beznă,

în seara fără calendar,

ceaţa ajunsă pân’ la gleznă

plutea-n decorul legendar.

 

Aud din zări întunecate,

bolnavi cerşind un strop de stea,

iar nori cu vise spulberate,

stau goi, chiar sângerând pe ea.

 

Deodată orologiul bate,

ascuns după un ceas târziu,

cu respiraţii prea curbate

şi-un râs gemut de prea pustiu.

 

Mâine e ziua de paradă,

sărbătoresc un „amărât”,

iar nevoiaşi chirciţi pe stradă,

au ceaţa îngheţată-n gât.

––––––––––-

Mariana MOGA

Sebeș- Alba

România