re(facere)
când facerea s-a decis să te nască femeie,
a adunat laolaltă prima zi,
cu ultimă iluzie că eva este adamică întruchipare
a coastei ruptă din șarpele osândit…
și din șasele zarurilor aruncate în neorînduială,
a adunat ceea ce culege din drum
doar pomul nelăudat
în ziua fără urmă,
odihna și-a așezat capul în poala trudei de a sufla dumnezei
pe lutul ce începuse să crape de atâta
așteptare
și s-a decis să muncească
la refacerea timpului în care,
privind cum curg secundele,
ți-ai dorit să fii doar murire
când vei găsi răspunsul la ce-a fost acum miriade de lumini
printre eclipsele de lună fără soare,
pe mine să mă trezești din nopțile cu o mie de povești
și să-mi spui simplu,
cu mâinile alunecând pe dimineți zdrobite pe pântec,
,, ce bine ca-(mi)ești!
***
mă bucur când pășesc printre rândurile silabelor umbroase
și scriu luminii,
cu fericirea soarelui răsare
mă bucur când ating cu podul palmelor
adierea dorului
și o transform în cel mai suav ecou
ce se aude într-o revarsare de popas,
fără rămas bun
mă bucur când privirea atinge cerul
și fruntea mi se lipește de albastrul viselor,
când te mângâi cu strălucirea stelelor
din adâncul netulburat al nopții,
arzând,
mistuind șoaptele
care nu ne mai ascultă cuvintele
amețind pe înălțimile iubirii,
mă bucur să cad
agățându-mă de lacrima ce mă prinde
cu o mie de lumini,
în roșul tău sărut
și…mă bucur
***
(când trăirea se îmbracă în cuvântul bărbat)
bărbate,
a fost necesar să o vezi
cum se pierde printre pașii de dincolo de ea,
ca să înțelegi sunetul tocurilor
pe dalele de piatră ale frigului
claustrofob al ultimei singurătăți
rostuirea ei de femeie
în rostul tău de bărbat echidistant
de totul cu un singur element,
a început să miroase a doi
în primordialul
sens
al verii cu fluturi eliberați din zbor fără aripi
bărbate,
despre cum se face o femeie,
femeie,
vei afla
când necăutarea înțelegerii,
se va întinde ca o urmă de contopire
pe buzele-ți arcuite în sărutul predestinat
și rapidă,
neexistentă uitarea,
va trece prin tine ca o adulmecare de viață ce abia se naște
dezbrăcându-i trupul de ce a fost,
bărbate,
vei alunga absurditatea umbrei prelinsă pe lângă tristețe
și dând din aripile ei,
vei învăța zborul
fericirii ce o înverzește,
sădind în primăvară,
sămânța aceea roșie de fruct
bărbate,
cred că e suficient să… îi ești!
predicție ( sau poem despre iubire)
mi-ar plăcea să mă taci până la ascultarea fericirii ,
smulgând de pe trupul umbrelor
și ultimul verb neconjugat la clipa
ce respiră lumină
coboară-ți de pe umeri hlamida
cuvintelor prea tocite în rostire
îmi spui,
în nuditatea firii de bărbat flămând de rai!
vino dezgolită de preaplinul (non)sensului
iadului înghețat,
lângă trupul tinereții fără îmbătrânire de trăire!
(te)ascult,
fremâtând între degetele avide de pârg,
coaja mărului căzut din sămânță fără de rușine…
pășesc dorința,
ating spațiul albastru
cu reveria ce mă pierde în uitare
de noi,
dematerializând
tu mă duci
și mă întorci
și mă readuci în matca mea de evă femeie,
evă coapsă,
evă facere,
evă reinventând gustul sărutului primordial,
al neumblatului buzelor mușcand din chemare
e atât de bine
în lutul ce miroase a dumnezeie eu
când mă modelezi cu mâinile
tuului tău de iubire!
————————–
Mariana GRIGORE
București
28 ianuarie 2020