Ți-am aprins…
Ți-am aprins o lumânare de strigăt
la fereastra cu multe regrete
ceara se prelinge pe mâna destinului
și desenează figuri de gheață
cu ziua ce-a mai rămas din noaptea mult prea lungă
Vezi?
lacrima aceea care plânge pe canatul dinspre apus
mi-a curs pe streașina răsăritului descompus în abur
urmele bratelor pe care nu am apucat să le conturez cu îmbrățișare
au rămas suspendate între două mângâieri neterminate
Clipele și-au uitat ceasul agățat de un orologiu fixat într-o secundă
au înmărmurit în punctul privirii lipită de ușa ce nu se mai deschide
către exteriorul zilelor cu dimineți
Totul e agonie în care s-a uscat extazul
Mi-a rămas însă o pâlpâire firavă de
galben
pentru nopțile în care lupii vor sfârteca luna
Să nu stingi lumânarea… viața are încă nevoie de veșnicie!
Apăsare!
Cad stropi de tăcere din văgăuni închise ermetic la gura luminii
cerul imaginii proiectat în bucurii răzlețe
a amorțit sub greutatea ramurilor
ce scutură cireși fără floare
Mă simt ca într-o menghină de iluzii cu dimineți sugrumate
Întomnarea albului cu haina udată de plumb
topește soarele în triluri de privighetori afone
le aud frigul dintre două aripi ce vor să aduca înapoi cocorii
Strâng între pleoape irișii sufocați de
de ceață
și beau indignitatea primăverii din cupa palmelor de pământ
Privesc prin geamul chipului zilei împietrit în umbre
camera s-a umplut cu fantome care desenează pe pereți mucegaiuri de soare
plâng…amintiri cu stropi de rouă
E doar o dimineață ploioasă care miroase apatic și trist a apăsare.
—————————–
Mariana GRIGORE
21 aprilie 2019