spuneai că suntem niște povești încă nescrise
cu niște coperți de aer
neputând decât să le respirăm paginile
și apoi să le numerotăm
ca pe zilele din calendar
cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai
până la delir
și cele cu negru erau zilele care nu existau
în definiția cosmică
a dragostei
credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise
niciodată
care nici măcar nu trebuiau imaginate
vreodată
care trebuie doar strigate,
urlate,
de pe un continent pe altul
de pe o planetă pe alta
de la o iubire închipuită
la altă iubire imposibilă,
tare, tare,tare,
în niște zile cu vânt
FĂRĂ ORIZONT
ochii tăi erau nedefiniți ca azurul
iar nisipurile erau niște secunde trecătoare
călcate în împleticeala noastră
haotică
între cer și
pământ
doar marea
era ca dragostea
uneori prea aprigă
alteori prea sărată,
ba insuportabilă,
ba asimetrică
și aproape în fiecare dimineață
nu știu cum,
fără nici un
orizont
LOCUL DIN CARE-MI LIPSEȘTI
eu nu mă pot uita în partea din care-mi lipsești
câteodată era în stânga aleilor
uneori la marginea patului
și de cele mai multe ori la dreapta brațului meu
dar dintr-odată m-am trezit fără
jumătatea de chip
pe care mi-o luaseși
din ochiul
cu care te pândeam cel mai mult
și atunci m-am trezit atât de singur încât
eram doar eu și cu dumnezeu
vorbind în dodii
despre un fel de rai pe pământ
eu nu mă pot uita în locul din care-mi lipsești
fiindcă locul acela mi-e orb
și încet, încet,
încep să-mi crească niște cearcăne adânci
care îți caută chipul
în toate femeile pe care le întâlnesc
și pe care încerc să le zidesc
din același lut
în același loc în care stăteai
cândva
doar pentru mine
STINGERE DE PESCĂRUȘ
el e un pescăruș
și caută doar traiectoria
spre catargul cel mai apropiat sinuciderii
el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere
el e vântul liniștit al dimineții
în așteptarea glonțului
el e gândul nebun
zburând spre
amăgirea inexistenței
el e frunza care-și descrie visele
concentrice pe
liniștea unei ape
el e un sfânt într-un pescăruș
al cărui strigăt s-a stins
jumătate în inimă,
jumătate în mare
PEREȚI INVIZIBILI
între două duminici
noi imitam fericirea,
anostă
searbădă
ca sunetul unui violoncel uzat
de prea multe concerte ratate
de prea multe șuturi prin culise
între două căderi nervoase
noi imitam ecoul iubirii
deși suna fad
fals,
ca un diapazon dezacordat
de atâta lovituri
în niște pereți
complet invizibili
UMBRA UNUI CER
eu stau la umbra unui copac care nu există
dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea
pe toate păsările lui
până la sfârșitul treptelor
eu stau sub un copac violet
și cresc pe verticală
deodată cu văzduhurile
și mă agăț de fiecare secundă
a înălțării mele prin trunchiul lui
cuprinzând toată iubirea
frunzișului
până la neființă
și îi simt zbaterea
ca sângele pulsând
iar oamenii îmi par niște inexistențe
care se agață disperați
ca frunzele
de umbra unui cer
CUVINTE DE STELE
era cer senin sau poate era doar ziua
surâzând,
nu mai știu,
atâta țin minte
că tu stăteai deasupra-mi
numărându-mi clipele somnului
pierdute prin iarbă
poate era întuneric
sau poate stăteam înveliți sub niște codri
dar țin bine minte că tu
îngânai cuvinte de stele
fără să auzi încă
izvorul care izbucnea în flăcări din mine
TIMP RĂSFIRAT
timpul ne răsfira iubirile pe degete,
atât de multe și neasemănătoare între ele
și atât de uitate
încât începeam să le confundăm cu filmele mute
înaintea mea cădeau niște tristeți uscate
și eu nici nu mai știam dacă erai tu
sau doar o idee prin capul meu de ceață
și genele lungi ți se ridicau
și coborau
ca niște păsări cu aripi ciudate
făcând acrobații triunghiulare
pe griul cerurilor mele
nenumărate
CĂDEREA FIRII
și mă întreb așa,
cât de mult pot coborî în mine
fără trepte , fără spânzurătoare,
fără noduri în gât,
ca o cădere neagră
să văd doar zborul în jos
nu și fundul abisului
fiindcă abisul este el însuși
căderea în sinele nostru
și dacă aș vrea să mă ridic
clătinându-mă din cauza umbrei
aș semăna tot mai mult cu un viu
căutând niște văzduhuri mute
și e ca și cum m-aș întreba pe mine însumi
de ce rămâne mereu umbra păsării
căzătoare peste pietre
dacă tot mă însoțește încăpățânată
până la buza prăpastiei
dreptunghiulare
și-mi spune din nevăzutul neîntoarcerii
– mai stai, mai stai puțin și frământă secundele
fiindcă ele toate se umplu
de căderea ta
de la naștere până la
gândul de a vrea să nu mai fii
CÂNTEC DE COPAC
dacă aș fi fost copac primeam cântecul
păsărilor în trupul meu
și nu-mi uitam rădăcinile
în adâncul pământului
dacă eram copac primeam
stoluri de gânduri prin frunzele mele
și ardeam deodată
cu sufletul
țâșnind din focul meu
dacă eram copac plângeam deodată cu ploaia
ca să nu-mi vadă veacurile
niciodată
suspinul
RARI
păream niște
umbre vorbind limba nisipurilor
eram atât de rari
încât începuseră să ne crească cearcăne
de neființă
eram rari
iar oamenii nu ne mai cunoșteau printre
pietre
fiindcă nu mai aveam chip
decât unul pentru altul
eram atât de rari
în lume
încât începeau să ne crească pene
și corni de fildeș în mijlocul
frunții
iar noi pășteam fără nici o grijă
laolaltă cu inorogii,
sfârșitul orizontului
———————————-
Marian Florentin URSU
Rădăuți, jud. Suceava
23 martie 2020