ZBOR RĂTĂCIT
ai venit ca pasărea lovită
te-ai pus alături de gândul meu abătut
și smintit
privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită
de muchii albastre de cuțit
nu știu ce vedeai în zarea fierbinte
străbătută cândva de inorogi și de cai
poate
trecerea omului prin iad, peste punte
ori viitorul îl ghiceai în semnul meu
din frunte
bătând cu ghioaga la porțile din rai
ai venit cu penele spulberate
te-ai prins șchiopătând
de coiful meu de stejar
cu aripa și visele-ți sângerând
într-un sfârșit de cer, de hotar
ai apărut într-un zbor rătăcit
în gândul meu palid, bizar
te-a săgetat o umbră ascuțită
răstignindu-te,
în cântecul tău galben
de canar
ȘI TE-AM PIERDUT
eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi
când vara se mai târguia cu noi să mai rămână
și ochii îți păreau în zare tot mai verzi
când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână
și te-am pierdut definitiv printre poteci
pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul
și nu știam de ce genunchii ți-s mai reci
când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul
CÂNTEC DE FLUIER
dac-ar fi să mă rog,
m-aș ruga pădurii
să mă rătăcească
în veșnica-i noblețe
m-aș ruga femeii tinere
care m-a născut răcnind
din miezul crud al trupului
să mă zidească în țărâna udă
până nu mă mai văd
și m-aș ruga sălbăticiei
să mă urle
până nu mă mai aud
m-aș ruga vântului să mă prefacă în șuierat
de lună plină
și altarului să mă lase
să măsor brațele crucii
cu mâinile mele de copac
dac-ar fi să mă rog,
m-aș ruga
poalelor munților să se răstoarne
peste abisul cerului
răstălmăcind cuvintele dintâi
apoi să mă uite
înviat într-un spic de grâu
ori
în cântecul unui fluier
INTENSITATE DE TOAMNĂ
nu-mi mai recunosc ramurile
parcă s-au rărit
și decojit de substanță
sau e doar o părere, o iluzie
fiindcă păsările tocmai au plecat
în cârduri organizate
deodată cu oamenii
de ce să mai stea pe un arbor bătrân
ca pe o planetă fără roade
care trosnește și se cutremură
enervant în atmosferă?
chiar și stelele
se suprapun ca niște idei fixe
și nu mai luminează
decât sfincși și piramide de cenușă
amurgul se apropie ca un rug medieval
de pădurile emisferei
și toamna e atât de intensă ca un crematoriu
ambulant
iar timpul crește insurmontabil
precum o molimă supremă
acoperind lumea cu o mantie de antichități
bizare
doar el mă recunoaște
privindu-mă în scorbura ochilor și mă întreabă
sarcastic când e deja umbra vineție pe coline
– băi lemnule, băi desfrunzitule,
a ce-ți seamănă luna aceasta suspendată
deasupra capului,
a topor, a coasă sau a bombă atomică
ascuțită la capete
tocmai în ziua a șasea
de la facerea lumii?
PRIN GAURA CHEII
la început
îți făceam cadou câte un crepuscul
în fiecare seară
iar tu îmi aduceai în dar un zâmbet
la fiecare răsărit.
uneori eram plecați prin lume să ne vindem
sufletele concretului
pentru a ne plăti la timp chiria
și taxa pe existență
– iubirea este facultativă,
îmi scriai dintr-o realitate virtuală
și doar copacii mai au coloană vertebrală
pe planeta aceasta ostracizată
fiindcă printre viziunile apocaliptice
ale societății
cotidianul este perceput altfel
când plutești în derivă
laolaltă cu niște oameni
călcați în picioare de vicisitudini
astfel,
eu te așteptam la marginea netivită
a zorilor să îmi arăți cu degetul
unde începe lumea reală
și unde se termină incertitudinea
zilei de mâine,
pe când tu încercai să-mi explici dintr-o altă perspectivă
că eu trăiesc de fapt iluzia unei insule
iar împreună nu ne vom mai întâmpla
niciodată
și doar amintirile ne-ar mai rămâne
să le privim unul lângă altul
cândva,
prin gaura cheii
COAME DE CAI
eu nu mai cred nici în nisip nici în iubiri
chiar de-ar părea trăiri și vise-adevărate,
împreunându-ne în valuri de-amintiri
și împărțind o vară tristă-n jumătate
și de-aș putea să cred măcar în crucifix
și dac-ar fi s-alerg în îngereasca zare
aș galopa sub ramuri albe de cais
să văd vâltoarea coamei cailor de mare
nu știu ce văd, corăbii, visul meu ucis?
dar eu voi înota cu albatroși departe
să prind năframa aruncată în abis
de mâna ta, spre insulele scufundate
DESPRINDERE
îți explic eu,
când torn secundele pe gâtlej,
timpul se dilată semnificativ
în spatele irișilor
formând niște ovale concentrice care se rotesc împrejurul axei tale
până ce capul meu începe să se încline după curbura pământului
tot așa,
după ce golești o sticlă de conținutul ideilor
reflexia gândurilor încep să dea nuanțe impresioniste
exteriorului
contopindu-se cu umbrele translucide
ale memoriei
până ajung să nu mai deosebească
licorile între ele,
adevărul de ipocrizie,
marginea mesei de marginea timpului
și nici oamenii de scaunele goale
astfel în loc să contemplu
teoria formelor fără fond
eu încerc să refac tactil profilul tău perfect
în fluide de atmosferă
și mă sprijin de umbra umărului meu
întrebându-l
care este drumul spre casă
și care este mâna ta
printre atâtea frunze
desprinse din aer
———————————-
Marian Florentin URSU
Rădăuți, jud. Suceava
5 septembrie 2020