În umbra amintirilor
În umbra amintirilor
mai fac câte-un popas
Iar timpul petrecut
în uitare nu vreau să-l las,
Mi-e sufletul încărcat
mereu de-a lor trăire
Prin el se simte uneori
un fior de fericire.
Farmecul ce stă neîntinat
ascuns în ele
E rupt din strălucirea
milioanelor de stele,
În cămăruța sufletului meu
toate au un loc
Iar cu iubirea minunată
încep un magic joc.
Din nou, parfumul florilor
aievea mă îmbie
Frumosul să li-l simt
așa cum inima mea știe,
Sublimul petalelor gingașe
eu pot sa-l înțeleg
În cale când îmi ies
cu dorul aprig eu le leg.
.
Melancolia în suflet iarăși
ușor mă- învelește
Cu gândul numai răscolesc
o magică poveste,
Din vremea ce-a trecut
rămâne doar o amintire
Aievea simt fiorii calzi
născuți dintr-o iubire.
În inima iar dorul
prinde să-mi încolțească
Și o îndeamnă tainic
iubirea s-o trăiască,
Pierdute-mi sunt dorințele
în clipele fugare
S-au risipit încet în vânt
din lungă-mi așteptare.
În umbră amintirilor
stau iarăși anii tinereții
Și-n gând ușor apar
vagi umbrele tristeții
Mi-a fost viața doar iubire
cu patimă și dor
Destinul însă l-am urmat,
fiind precum un nor!
În brațele durerii
Din larg în zare se aude zbuciumată marea,
Iar valuri înspumate lovesc în stâncile pustii
La țărmuri nisipoase e alungată chiar tăcerea,
Pe cer în zborul lor neobosiți țipă-albatroșii.
Un freamăt se aude din adâncul străveziu,
Marea e întunecată-n larg iar de furtună
Stingheri îmi sunt doar pașii și-ntr-un târziu,
Mă înfioară valurile furioase ce răsună.
Privirea mi-o pierd departe-n lungi căutări,
Mă macină un dor și gându-i iarăși călător
În brațele durerii se nasc doar așteptări
Și-n sufletul meu trist ele se-aștern ușor.
În piept inima-mi bate cu dor de-o mângâiere,
Stau doar o clipă-n loc și gând mă reculeg
Ascunse în suspine sunt lacrimi de durere
Și-n ceas de înserare cu palmele le șterg.
Încet vuiește marea și valuri lin le-adună
Și în tăcerea nopții doar umbre mi se arată
Se înfiripă dorul iscat după apriga furtună,
Mă chinuie când luna pe cer e minunată.
Iar valul liniștit îmi spală adesea glezna,
Fără să simt nisipul când pașii mei îl calcă
Mă pierd în noaptea albastră doar eu și luna,
Simt numai ochii triști ce-n lacrimi se îneacă!
De vise cu tine
De vise cu tine îmi este uneori dor,
iluzie ești precum pe cer este un nor
să te alung gândul călător nu mă lasă,
vreau să cred că de tine nu-mi pasă.
Mă pierd și te regăsesc în clipe fugare,
mi te imaginez iar amintirea ta mă doare
când nisipul din clepsidră curge alene,
simt lacrimi calde ce mă udă pe gene.
Liniștea sufletului meu încerc s-o regăsesc,
starea de bine însă-n zadar nu o găsesc
te întrupez în clipe ce se pierd în eter
printre suspine privesc doar albastru cer.
Aievea îți zăresc zâmbetul cel drăgăstos,
când în clipe trecute știai să minți frumos
te-ascundeai în cuvinte și-n false jurăminte,
eu credeam cu ardoare în iubirea-ți fierbinte.
În amurguri târzii te așteptăm cu nerăbdare,
cu privirea încercăm să te văd în depărtare
și-n pragul înserării stele pe boltă numărăm,
cu dor în necuprins cu gândul mă pierdeam.
Sunt clipe ce acum le pot lasă pradă uitării,
păstrează în ele frânturi din rodul trădării
cred însă c-o iubire sinceră îmi va surâde,
când în inima flacăra iubirii iar se aprinde!
——————————-
Maria HOTEA
28 februarie 2020
Revista Logos&Agape