DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE
Stropii de ploaie, îmi amintesc azi, mai mult ca niciodată,
Nu doar de simplul curcubeu, ce din înalt se-arată…
Zic eu, că florile, sunt bucuroase-acum, unite într-o cântare,
Ele, şoptesc, smerit, o odă, în culori fermecătoare.
Florile, aceste mesagere mici, frumos mirositoare,
Mie, duios şi blând îmi povestesc, prin petalele strălucitoare,
Cum unic farmec, ele sunt, precum acei prieteni buni din depărtare,
Prezenţi cu mine, printre mari furtuni, răzleţe şi prin soare.
Cum sunt prietenii, fideli, fără secrete ori false culori,
Aşa, asemeni lor, aceste unice şi necuvântătoare flori,
Mă poleiesc cu dragoste înmiresmată, în noapte şi în zi,
Ca un prieten drag, candoare şi mirare îmi vor fi.
Florile, pline cu rouă şi sublim de neînţeles mister,
Mă duc cu gândul la grădina cu prieteni ascunsa-ntr-un ungher.
Sunt unii, asemeni florilor de maci de pe câmpii,
Sălbatici parcă, înfocaţi, dar puri şi chiar zglobii.
În propria grădină, zăresc culori, petale şi fluturi argintii;
Sunt diferite flori aici, în unduiri de vânt şi sărutări de vise purpurii.
La fel, prietenii cei dragi, statornici, cu aromă de calde amintiri
I-i simt aproape, trimițându-mi veşti prin adieri de dulci sclipiri.
Atât cât regăsirea într-o floare, în izul pur, îmbietor,
Ne aduce aminte de prieteni buni, adevăraţi, nemuritori,
Suntem şi noi, o floare sfântă în mirifica grădina cu minuni,
Formând, cu toţii, înfrunziţi, corola luminată a acestei lumi.
DEASUPRA FURTUNII
Din nou se-aude ca se-apropie furtuna dinspre vest;
Privind afară, norii, natura… a primăvara îmi vestesc.
Să fie oare, prognoza învechită, doar un zvon bizar,
Pricinuindu-mi ca altă dată, gânduri şi nelinişti în zadar?
Ploaia, în picuri leneşi şi strălucitori, se-nvăluie nostalgic…
Deşi, deja în gând, mă pregătisem pentru ceva letargic.
Apoi, mă liniştesc puţin, la gândul că atare,
Că, în final, mă voi retrage pe-un nor pufos în depărtare.
În stropi curaţi, din nori, şuvoi de ape, sub unduiri de vânt,
Tumulturi tot mai dese, se-ndreaptă spre pământ.
Adăpostit, mi-e sufletul smerit, sub vuietul furtunii,
Neliniştea din ape, îmi încleştează pumnii.
Plutesc, uşor cu gândul îndreptat deasupra norilor
Dar nu doresc să las în urmă mirosul crinilor.
Voi rătăci, puţin, prin depărtări, acoperit de stele,
Sperând că sus, acolo, îmi voi găsi visele mele.
Voi admira pământul, spălat în două ape,
Rugându-mă furtunii, să plece-n altă parte.
Cu-o aprobare într-un tunet, furtuna s-o sfârşi,
Iar eu, învingător, înspre pământ, voi reveni.
NOI ȘI PODUL SPERANȚEI
Trecând prin timp, ne paşte viitorul…
Dar noi, grăbiţi, nu i-i simţim fiorul
Lăsat, pierdut, pe-un pod pe undeva
O fi ceaslovul vechi, ori altceva?
Noi trecem zilnic poduri, fără a observa,
Cum am lăsat în urmă, mereu câte ceva.
El, Omul, această minune efemeră,
Înaintează-n viaţa, mereu, spre alta era.
Un infinit de poduri, avem noi de trecut,
Privind tot înainte, iar nu înspre trecut.
Om bun, frumos şi plin de armonie,
În calea ta, alege, un drum spre bucurie.
Podul prevestitor Speranţei, de i-l vei întâlni,
Să-l treci zâmbind, căci ajutor îţi va veni
În a ta grabnică întâmpinare, de îndată,
Şi-ţi va aduce-n dar, răsplata… binemeritată.
Nori negrii, ameninţători, prevestitori furtunii,
De vor să-ţi fure, aură strălucitoare a Luminii,
Spre podul Speranţei să te îndrepţi îndată
Şi clipa, într-o curată bucurie, îţi va fi colorată.
E doar o trecere, nu semne şi indicatoare,
Iar de priveşti atent, în orizont, în zare,
Cununa cerului, albastră-ndepartată,
Te străjuite în linişte şi Casa ţi-o arata.
Cu toţii suntem trecătorii acestui unic pod…
Un pod, ce îţi presăra, doar al speranţei rod.
Din drum nu te întoarce, şi nu te poticni…
Şi-atunci, Speranţa, Credinţa și Iubirea,
Prietene-ţi vor fi.
SUNT CUCERITĂ DE ÎMPĂRĂȚIE
Un Glas Răsunător, dar Blând, mă cucerește-n noapte,
Într-un fior tresar, în unduirea unei şoapte.
Încântător surâs, într-o divină, albă binecuvântare
Chiar şi prin vis, mi-alinta sufletul spre înălţare.
Mă simt plimbata în acord de psalm, scris în Lumină,
Atingere de îngeri, înveşmântaţi în cântec, parcă duios m-alina.
Iar visul, care până ieri, părea de-nţeles, necolorat,
Acum, mă Stăpâneşte printr-un Ceva, adânc, anticipat.
Harul, Victorios coboară, pe-o rază-n sclipire de Lumină,
Într-o cuceritoare îmbrăţişare, sfioasă, puritate, lina.
Sunt Cucerită, de dragostea Divină a unui Tată Minunat,
Care pentru a mea slavă, la cer s-a Înălţat.
Pătrunde-n noapte, din nou, o scânteiere sfântă,
Coroana mult râvnita, în Străluciri mă-ncântă,
În timp ce sufletu-mi renaşte într-o profundă tresărire,
Ştiind că până-ntr-un sfârşit, mă-ndrept spre nemurire.
Tablou încântător, o Împărăţie, în purpură şi mir,
Predestinată-n confirmarea Fiului cu sacrificiu-n oglindiri,
Suntem lăsaţi, cuceritorii acestei lumi întruchipată în culori,
Prin Dragostea unui Puternic Tată, în veci, Nepieritor.
ADMIR
Admir, un om care-a trecut prin viaţă
Nu doar cu-o inimă de ghiată,
Ci, cu o dăruire spre iubire caldă
Precum un soare ce sufletul îţi scaldă.
Admir, un cer senin de vară albăstrit,
Albastrul, care te îndeamnă la iubit.
Seninul infinit, sublim, seducător
Aducător de rouă cu miros îmbietor.
Admir şi strălucirea dimineţilor, visând…
Cum tonul de Lumină mă-nvăluie, dansând,
Mireasma proaspătă a frunzelor de arţar
Simbolul libertăţii, al dragostei hotar.
Admir, adâncul infinit al bunătăţii omeneşti
Când sufletul aduna, conecțiuni fireşti…
E sentimentul unic, din univers venit:
„Fără de nici un ifos, în viaţă-ai reuşit!”
Admir poetul, plin de măiestrie şi candoare,
Când scrie de iubire, chiar şi atunci când doare.
Îl crezi un veşnic visător, prin lume-un trecător,
Dar el, poetul, neasemuit, e unic, e nemuritor!
Admir întreg pământul, imens mister creaţiei eterne.
Noi, azi, trăim,… doar apogeul unei lumi moderne…
Cu bune şi cu rele, noi mergem, cu bucurie, mai departe…
Acesta, este doar… un mic capitol într-o infinită carte.
CE LAȘI ÎN URMA TA
Te-ntrebi în prag de seară,
Din nou, a mia oară:
Sunt trecător cu rost prin lume,
Ori, oare am măcar un nume?
În oglindirea gândului smerit,
De stai să cugeţi doar un pic,
O caldă adiere te alinta:
„Nu poţi uita: TU, ai o ţintă”!
Târziu, sau poate prea devreme,
Un glas te-ndeamnă alene:
“Să nu uiţi, suflet drag şi mare:
Salvarea ta e-n Depărtare”.
Aici, ai poposit, cu setea arzătoare,
Spre a cunoaşte ce e scris în zare.
Dar azi, ai misiunea împlinită:
Blând, liniştit, ai stat departe de ispită.
Ce laşi în urma ta, e o mirare,
Duios, lăsată-n urmă,.. pe-o cărare.
Însă, izbânda ta, e pe deplin primită:
În har divin, îţi este viaţa împlinită.
CONTINUĂ, OM BUN…
Nu te opri din drumul tău,
Om bun, cu suflet mare,
Cum ştim, putea fi şi mai rău
Pe lumea aceasta care doare.
E foarte greu, chiar trist,
Mereu să te ridici, din umbra disperării,
Dar nu uita, că viaţa de artist,
E scrisă-n râs, în pragul serii.
Dureri şi lacrimi de aduni,
Când treci prin valea-ntunecată,
Îţi zic eu ce să presupui:
“Deşertăciune-i viaţa toată!”
Privirea către cer, ridic-o blând,
Ca-ntr-o sclipire de-o secundă,
Să prinzi putere, tot mergând…
Şi-atunci… izbânda-o să te ajungă.
Din Psalmi şi cartea sfânta să înveţi,
Cum, calea spre Înţelepciune şi Sporire,
Chiar Vindecare, de vrei s-o numeşti,
Doar prin Cuvântul Domnului îţi vine.
POEM PENTRU IERTARE
Călătorind prin lumea-aceasta mare
Nu te uita-napoi, nu te uita în zare…
Priveşte înainte, cu dragoste-n privire
Şi strălucirea păcii îţi va fi miluire.
Când simţi că supărarea, prieten vrea să-ţi fie,
Tu, înţelept să fii şi plin de omenie.
Aminte să-ţi aduci că viaţa nu te iartă
Când pe vecinul tău, tu i-l îndemni la ceartă.
E timp pentru de toate, tu poate ai să zici…
Şi-adesea crezi, că ţi-e uşor să te ridici
Când tu, eşti prins de valul răzbunării
Şi trist, te odihneşti în umbra disperării.
Iertarea este Cheia şi propriul tău Dar
Care, întotdeauna, te scoate din amar.
Nu te-ndoi de asta, etern, fiu călător,
Iertarea te va face un OM strălucitor.
E-o vorbă veche, care spune din străbuni,
Că ce sâdeşti în viaţă, aceea şi aduni.
Sădeşte Pacea şi Iertarea, oriunde te-ai afla…
Tu, om măreţ şi bun, atunci vei lumina.
RĂDĂCINI ȘI ARIPI
Când mă gândesc târziu, alene,
Privind adânc, duios, spre stele:
Mă-ntreb: unde e matca unică şi vie,
A mea, a ta, Om blând, de omenie.
Sunt oare rădăcini şi aripi prinse
Armonios, într-un buchet de vise
De aspiraţii neclintite, spre mai bine,
În a crea ce-i mai frumos, aici, pe lume.
Cuvântul mama, tată, imaculat copil,
Se mladie-ntr-un unic armonios profil:
Familie, tu, rădăcină şi aripa aprinsă,
Eşti dragostea totală, eternă, necuprinsă.
Înfăptuind, supus, miracolul iubirii,
Tu, sfântă, sacră, familie-a sporirii.
Eşti temelie vie, belşug al omenirii,
Simbol de unitate, născută din psaltire.
–––––––––––––
Marcela PEEBLES-LUNCAN
Port Rowan, Ontario, Canada
1 august 2019