Reflecții despre volumul:
Instucțiuni
de Daniel Ioniță
editura ROCART
București 2020
Am căutat-o, am citit-o, am găsit-o și mărturisesc că este. Daniel Ioniță a mai scris o carte, și anume aceasta. A scris-o în limba română, în Australia, unde trăiește de patru decenii. Este al patrulea său volum de autor, după „Agățat între stele/ Hanging Between the Stars” (Editura Minerva – 2013), „ContraDicție/ContraDiction” (editura PIM, 2016) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes, Cluj – 2017).
L-am însoțit pe autor, cu drag de dânsul și de poezia sa, și la volumele anterioare – ba cu un text, ba cu o vorbire cu prilejul lansărilor. L-am însoțit, spuneam, cu bucurie, dar și cu admirație și respect. Pentru că așa cred că se cuvine când ai șansa să întâlnești și să cunoști un om care se întoarce acasă, într-o sufragerie care nu mai există, într-o încăpere fără pereți, unde cărțile sale se așază una lângă alta.
Daniel Ioniță nu este singurul român care s-a întors acasă după mai multe decenii. Nu puțini alții s-au întors – unii cu avionul, alții cu trenul, alții cu bani ca să facă și mai mulți bani. Daniel Ioniță este, însă, unul din puținii care s-a întors acasă în cel mai frumos fel în care ar putea-o cineva face: s-a întors cu Poezia. Și asta când? Într-o vreme în care dumneaei, Poezia, este din ce în ce mai mult (și de mai mulți) văzută drept o pierdere de vreme.
Autorul, cum am spus, locuiește pe continentul-insulă care, pentru el, este „Insula cuvintelor de acasă”. Dacă lui Daniel Ioniță i s-ar face un test ADN, s-ar descoperi că spiralele cu pricina pot fi citite în limba română.
Povestea poetului Daniel Ioniță a început atunci când a vrut să transmită această moștenire genetică și copiilor și nepoților lui și a trudit să alcătuiască o Antologie a poeziei române. Prima ediție a apărut în anul 2012 și s-a numit „Testament – Antologie de poezie română modernă” (Edit. Minerva, 2012), unde se regăsesc 56 de poeți români născuți în intervalul 1821-1960.
Acesta a fost începutul unei lucrări la care Daniel Ioniță a trudit vreme de șapte ani și, în anul 2019, a apărut în România o monumentală (1152 de pagini) carte-tezaur, în ediție bilingvă – „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” (Edit. Minerva, 2019 – volum ce a primit premiul „Antoaneta Ralian” decernat de Târgul de Carte Gaudeamus 2019), (și publicat în afara României sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la Origini și până în prezent” de către Australian-Romanian Publishing în 2020). O asemenea „îndrăzneală” nu a mai avut nimeni de la regretatul critic Laurențiu Ulici care a publicat, în 1997, o colecție de 10 volume cu titlul „O mie și una de poezii românești”.
Și tot citind, și tot antologând și tot traducând poezie românească, autorul volumului de față a ajuns, în sfârșit. Unde a ajuns? A ajuns la el însuși, adică la poetul Daniel Ioniță. Iar acesta a început să scrie „cu bucurie”, așa cum remarca criticul Alex. Ștefănescu în prefața întâiului său volum de versuri, iar poezia a devenit, pentru el, un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Dovada cea mai bună a afirmației de mai înainte sunt prezentele „Instrucțiuni”.
Așa cum îmi par și apar, acestea sunt un fel de „prospect” însoțitor al unui „produs”. Atâta doar că „prospectul” cu pricina nu a fost livrat odată cu „produsul”, ci la multă vreme după ce acesta din urmă a tot fost întrebuințat. Atunci, la ce mai e bun „prospectul”, dacă tot a venit (prea) târziu? Este foarte bun bun de transmis celorlalți, fiindcă și ei au primit, la rândul lor, același „produs”, dar tot fără „prospect” tot fără… instrucțiuni… Pentru ca măcar ei să știe (dacă vor să ia aminte) cam cum ar trebui întrebuințată viața asta, fiindcă ea este „produsul” despre care vorbeam – și pe care nu-l putem trimite înapoi dacă nu ne place.
Am găsit, în „Instrucțiuni”, un poem al cărui titlu reia numele volumului publicat de autor în 2017 – „Insula cuvintelor de acasă”. Și este bine că Daniel Ioniță reia acest poem, fiind este, cred eu, ancora artei poetice a autorului, matricea sa fecundă, născătoare de Poezie: „Am plecat de acasă demult,/ de pe vremea când aducerile aminte erau mult prea/ fragede/ și se sfărâmau ușor,/ așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale/ timpului (…)” La o vreme, însă, autorul a prins de veste cum „din mijlocul tuturor acelor mări/ a început să se ridice o insulă,/ mică la început, așa că nu i-am dat importanță (…)” Și: „Dar din când în când am început să aud dinspre ea,/ seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -/ mai întâi încetișor ca un susur -/ cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare -/ «mamă», «tată», «durere», «bucurie», «iubire», «inimă» (…)” Sau, în doar trei litere – Dor. Cuvânt care, ca și Poezia, este generator și păstrător de identitate. Identitate pe care poetul Daniel Ioniță și-a afirmat-o încă de la primul său volum de autor – acum câțiva ani – și pe care, acum, o confirmă.
–––––––––
Lucian VASILESCU
20 Decembrie 2020
București
***
Din volum…
INSTRUCȚIUNI
Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.
Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.
Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –
destul ca să te saturi; sau poate deloc.
Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;
n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –
mai ales paginile lipsă, ale lui sau ale ei –
şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.
REVELAȚIE
M-ai lăsat mască
şi fără cască
pe trotinetă –
mă râde Clujul –
graso brunetă,
când în poşetă,
foarte cochetă
îţi cauţi rujul.
Buzele pline
zâmbesc spre mine,
roze şi line –
ca din reclamă.
E oare vis?
Am zis ce-am zis
şi n-am prezis –
că-mi dai o palmă…
…cu-aşa putere!
Ah ce durere
şi ce plăcere –
mi-ai provocat!
Coşmar şi vis
devin proscris
cad în păcat…
Fără-ndoială
eşti colosală,
imperială,
ba chiar mortală,
iar conjugală –
cel mai probabil
şi reprobabil –
eşti unicat!
SCRUM DE STELE
Din vehiculul Său interstelar
Dumnezeu îmi zice „fii atent
că într-o zi toate stelele astea
pe care le-ai adunat cu atâta efort
cu atâta grijă şi sacrificiu
vor arde – se vor face scrum”.
Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.
Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…
aproape scrum. Toate deodată.
Au stat ce-au stat, au aşteptat,
le-am tot dus cu vorba –
dar azi mi-au zis că s-au săturat
şi că se vor aprinde.
Nimic nu le-a convins să mai aştepte.
Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,
le-am promis marea cu sarea,
le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),
dar nu le-am putut convinge cu nimic.
Acum strâng cenuşa după ele
ca s-o pun într-o urnăde cristal.
Sunt maestru de pompe funebre
pentru propriile mele stele.
MARIA – WHAT’S IN A NAME?
Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici,
brunetă, ochii verzi.
Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!
Când i-am citit biografia
am sesizat
că era Alexandra, nu Maria…
Maria se ascunsese-n şifonier
şi se iubea acolo cu-n bancher.
Iubeam o fată, Maria.
Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.
Dar, bulversant! – când a avut migrenă
mi-a făcut o scenă…
s-a dat de gol,
că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.
Maria a gândit oportunist
şi m-a lăsat pentru un baschetbalist
sau fotbalist, mă rog, ecologist
taximetrist recidivist
balkanturist.
Iubeam o fată, Maria,
cu buze fragede şi voce de soprană.
Dar vacs… picasem iar într-o capcană
căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;
şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.
Ce naiba… eu iubeam
toate Mariile mai vechi, mai noi…
şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.
Într-un final, după un car de ani,
vâslind spre libertate,
m-am deşteptat la o realitate
cu basme de doi bani!
Şi am descoperit…
acum admit… că mai degrabă
voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine
– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu
apucături spre rău, spre bine,
spre mine uneori, sau spre oricine.
Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:
Gianine, Beatrise, Augustine,
Betine, Caroline, Clementine,
Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,
Elvire, Genoveve, Antoanete,
Iolande, Laurenţii, Isabele,
Letiţii, Luciane, Mirabele,
Elene, Delii, Doine şi Diane,
Melisse, Melanii şi Loredane,
Emilii, Laurenţii sau Felicii.
Olimpii, Pauline şi Patricii,
Aline, Angeline sau Simine,
Zerline, Marceline, Mădăline,
Larise şi Clarisse, Sânziene,
Măline, Melidonii şi Marilene,
Victorii sau Zamfire sau Amalii,
Otilii sau Ozane sau Rozalii.
Dar până la urmă voi închide ochii,
voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,
iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi
Georgeta,
sau Frederica,
sau Florica…
de ce nu, Julieta?!
Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,
mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,
nu te speria… dacă din când în când te voi striga
…Maria
căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,
biografia.
UNCHIU’ GOGU
Unchiu’ Gogu divorţase când era mai tânăr.
Trăia singur de mai mulţi ani.
Îmi spunea că vrea să se însoare
cu o femeie cu ţâţe mari – pe una din ele să se culce
iar cu cealaltă să se învelească.
Şi până la urmă aşa a făcut.
Doamna P. era exact pe gustul lui –
cel puţin în privinţa acestor două detalii importante,
care erau satisfăcător de masive.
Ea avea vreo 65 de ani, el vreo 75 când s-au luat
şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi
încă vreo zece ani.
Uneori, când îmi amintesc de el,
mă întreb dacă lui unchiu’ Gogu
nu-i transpirau neuronii când dormea.
CAZMAUA – VIS DE ÎNSURĂTOARE
Visez că tocmai împlinisem şaptesprezece ani
şi o rog frumos
pe zemoasa vânzătoare de după tejghea
să-mi dea o vază.
Preţul afişat este cincizeci de lei. E prea mult?
O rog din nou. Pare distrasă, dusă pe gânduri.
Apucă o cazma din colţ.
Nu observasem cazmaua,
aşa, ca atunci când cauţi să ignori ceva
dinadins, cu coada ochiului.
„Ce să fac eu cu cazmaua, domnişoară?”
„Vei avea nevoie de ea, tinere.”
Cuvintele-i curg aşa de uşor,
topindu-se ca nişte fulgi pe buze.
„Azi, mâine, peste cincizeci de ani,
nu ştii niciodată când anume,
dar sigur vei avea nevoie de ea.
Poate-ntr-o zi, cine ştie,
dacă vei realiza ceva-n viaţă,
vei avea şi duşmani.
Cu ce-o să-i îngropi?”
O rog să se căsătorească cu mine.
„Nu”, zice ea.
„De ce nu? Pari genul de măritat”, zic eu.
(În acele vremuri puteai spune lucruri dintr-astea
fără riscul de a fi imediat împuşcat…)
„Am deja bărbat”, zice ea.
Asta mă cam dezarmează… oleacă:
„Te-ai descurca de minune cu unul în plus”,
bălmăjesc eu.
„CINCIZECI DE LEI!”, se răsteşte.
„Ia-ţi cazmaua şi ieşi afară!
Asta-i tot ce-ţi pot spune
Pentru banii pe care-i dai…”
„Merită toţi banii! Şi mai mult chiar!”, zic eu.
Azvârle cazmaua după mine!
Încep să urlu în sine-mi, simţind deja pe faţă
cum se scurg razele dulci ale dimineţii,
pline de bucurii matrimoniale!
OUĂ
Va ninge pe data de nouă,
dacă nu, pe şapte.
Ninsoarea va fi din pudră de lapte.
Unii din noi vor plânge dacă plouă.
Dintre toate potârnichile voastre,
numai două vor face ouă.
Le prăjesc, vă prăjesc,
le gătesc, vă gătesc.
Oricum, puteţi linge zăpada de pe glastre.
Afurisiţilor, nu-mi mai paşteţi gonacul –
şi nu mai tot araţi cu junca mea
ca să-mi desfaceţi ghicitorile cu ea –
că printre boabele fine măzăriche
vă proţăpesc acuş-acuş pe ţeastă capacul
cel înfrunzit pe cuibul de potârniche.
MĂ GÂNDESC LA COSMONAUȚI
„Mă gândesc la cosmonauţi, care au imaginea
întregului”,
declama profesorul de lucru manual
strămutat în vremurile noastre dintr-o altă eră
– rostogolit cumva din istorie fără voia lui.
Căderea-i scrântise glezna şi câteva idealuri.
Îşi alina durerea cu pâine şi ţuică.
Ţuică şi pâine avea din plin.
Continua să declame visător, cu ochii aţintiţi în
neantul tavanului alb.
Noi, elevii, îl ascultam cu gurile căscate.
Veniserăm cu el în excursie
la mânăstirea Putna,
fete şi băieţi,
înghesuiţi pe paturile suprapuse
ale orfelinatului de complezenţă.
Ascultam cu fascinaţia
desenată relativ convingător pe feţe
acest poem, uneori deşuchiat, alteori sacru,
depănat într-o continuitate bântuită de un fel de
pseudo-veselie concomitent belicoasă şi mahmură.
„Mânăstirea Putna”, bodogănea el mai departe,
„albă şi ea,
arsă de mult şi jupuită de idolii ei,
ca neaua stelelor învecinate cu infinitul –
mânăstirea asta îmi aminteşte
de nişte vremuri tulburi,
mai tulburi poate decât cele de acum –
vremuri aspre, dar mai frumoase şi mai demne,
în care Ştefani dintre cei mai mari şi mai viteji
dădeau bătălii împotriva duşmanului înfiorător,
seduceau fetele nobililor boieri,
retezau capete şi ctitoreau mânăstiri.
Ultima dintre acestea, desigur, spre a-şi achita
păcatele
plus te-ve-a-ul acumulat de veacurile ce vor urma.
Şi spre a ne întredeschide nouă drumul
spre paradisul sordid de azi.”
Tăcu, biruit parcă de albul tavanului, iar eu mă
întrebam dacă acei cosmonauţi de care vorbea
vedeau mânăstirea,
ei care se aflau aproape de imaginea întregului,
aproape de graniţa paradisului.
Ascultau ei poezia
pâinii, ţuicii şi infinitului (sau oricare alta)?
Ce-nsemna, în acele vremuri,
să fii profesor de lucru manual!?!
Să ai destui bani pentru ţuică şi pâine,
şi să visezi la cosmonauţi…
ULTIMA ERĂ GLACIARĂ
Ce bine era acolo,
la Ohaba de sub Peatră,
de unde se vede şi astăzi Parângul!
Deşi eu păşisem către tine cu stângul,
iar hanoracul – Sarmizegetusa fiind pe-aproape –
mi-l clătisem cu zinc geto-dacic,
chiar dacă ghida brunetă insista
că ar fi pulbere fosilizată din cretacic.
Am încercat, în final, să te distrag
cu basme debordând de un erotism insolit,
despre Ilene Cosânzene şi zmei speriaţi,
ce fuseseră de fapt, la vremea lor,
nişte dinozauri concediaţi –
în ultima eră glaciară – de către ultimul mare
meteorit.
Am reuşit? N-am reuşit?
Azi creştem trei copii ce-s obsedaţi de dinozauri,
dar nu înţeleg nimic dacă le povestim
de Cosânzene şi balauri.
INSULA CUVINTELOR DE ACASĂ
de pe vremea când aducerile aminte
erau mult prea fragede
şi se sfărâmau uşor,
aşa că s-au pierdut repede printre
firele de nisip aletimpului.
Am crescut, m-am înmulţit şi am umplut pământul
undeva departe, dincolo,
peste nouă mări şi nouăzeci de ţări.
Gândul de acasă se risipea ca ultimul fum
alungat de vântul jucăuş al lunii Mai,
şi într-o zi, precum porumbelul lui Noe,
a zburat şi n-a mai revenit.
Cândva târziu, după ani şi ani, peste toate acele ţări
şi din mijlocul tuturor acelor mări
a început să se ridice o insulă, mică la început,
aşa că nu i-am dat importanţă.
Dar din când în când am început să aud dinspre ea,
seara târziu, după ce soţia, copiii, nepoţii adormeau –
mai întâi încetişor ca un susur –
cuvinte stranii, singuratice şi sfâşietoare –
„mamă”, „tată”, „durere”, bucurie”, „iubire”, „dor”.
Mai apoi au intrat în vorbă cu mine,
de pe ţărmul acelei insule,
un cioban pe un picior de plai
şi un prinţ ce-ndrăgea vânătoarea –
ce doineau despre un tei,
sus pe un deal unde răsare luna ca o vatră de jăratic,
de unde se mai aude încă şi azi
susurul anilor ce trec, ca nouri lungi pe şesuri,
înspre regretul etern al fiecăruia
în tainicul minut când moare…
Mai spuneau de seceta ce-a ucis orice boare de vânt
şi pe fata prefăcută-n căprioară –
martoră a unui testament iscat din
bube, mucegaiuri şi noroi,
care dintre galbenele file cânta despre
inima frântă a unui rigă spân.
Se vedea încă acolo pe ţărm
aceeaşi bancă unde stam
tâmplă fierbinte lângă tâmplă
în timp ce cuvintele zburau între noi
înainte şi înapoi
înainte şi înapoi…
Pe insula asta, mai zicea ciobanul,
de-atâtea zile aud plouând,
dar vine apoi primăvara-n balta renăscută
cu zile ce-amintirea le sărută –
până într-un târziu
când oamenii dispăreau tot mai mult,
devenind tot mai mici,
cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre,
cât bobul de grâu…
Stam aşa ca fermecat, privind şi ascultând împietrit,
dar mi-au spus deodată că e vremea rozelor ce mor,
că diseară-i plecarea din insula mea –
trăsura de nuc mă aşteaptă la scară.
Înainte să plec, i-am întrebat pe cioban şi pe prinţ
„ce-i cu insula asta, a cui e, de unde a apărut aşa
tam-nesam, tocmai aici peste mări şi ţări?”
E insula ta, mi-au răspuns.
E insula cuvintelor de acasă.
„Dar cum de-a apărut aşa deodată,
tocmai aici, tocmai acum?”
A fost aici cu tine dintotdeauna,
înconjurată de păsărele mii şi stele făclii.
Nu-i vina ta. Aşa e scrisă nemilostiva lege a firii.
Tu de abia azi ai descoperit-o.