„Personalitatea nu se capată; se cucerește.”
(Dimitrie Gusti)
Toate activitățile cu care eram obișnuită
cumva nu făceau parte din mine,
nu aparțineau genului meu de a fi.
Cu timpul mi-am dat seama că mereu încercam
să mă modelez după oamenii care mă înconjurau
încât uitasem cât de speciali suntem noi ca oameni
fiind doar noi înșine.
În fiecare dimineață îmi vedeam reflexia în oglindă,
dar de mult timp nu mă mai regaseam
în imaginea proiectată chiar în fața ochilor mei.
Am pus repaus timpului pentru a mai căuta măcar o fărâmă
din ceea ce eu eram de fapt.
Voiam să îmi revăd strălucirea din ochi și să scot la suprafață
zambetul meu care era de ceva timp apus.
În ziua aceea totul s-a schimbat, iar eu mă regăseam tot mai mult
cu fiecare secundă care trecea .
Îmi amintesc că deși era toamnă,
soarele era atât de viu încât caldura si stralucirea lui
au pătruns în adâncul sufletului meu făcând lumină prin tot întunericul dens,
care a poposit o perioadă prea îndelungată de timp in lăuntricul meu.
M-am refugiat in trăirile mele interioare
pentru a putea pune deoparte lucrurile în care nu mă regăseam.
Dându-mi această șanșă am devenit puternică și sigură pe mine.
Am început să mă iubesc și să înțeleg
că ceea ce vor oamenii defapt, este să devii ca ei.
Dar cu ce rost să devin ca ei?
Cu ce rost să cred mai mult în alții decât în mine?
***
Era toamnă afară,
iar natura a început să moară,
dar pentru mine atunci a început totul sa pară viu…
–––––––––
Lorena MOLDOVAN
Hunedoara
8 Martie 2020