PENTRU A FI
„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii,
a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură
a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi
a dorinţei de-a avea totul de-a gata”
(Feodor Dostoievski)
Pentru a fi bătrâni şi înţelepţi trebuie să fiţi mai întâi tineri, naivi şi sănătoşi
Rămânând constanţi în iubire, să nu-ntoarcem armele împotriva celor dragi
Aşa, numai pentru a le da o lecţie, aşa cum n-ai încerca marea cu degetele
Apoi să rămâi uluit să vezi ce iese, pentru că e greu să crezi că va fi ceva bun
Vei crede în trăiri, în adormiri, pentru toate acestea toarnă-mi cenuşă în vene
Trecutul îl vei lăsa în dezechilibru, altfel vei pierde altădată mult timp preţios
Pentru a te achita de datorii, poţi pierde sentimente adevărate, fără întoarcere
Merită să aştepţi oricât dar ai convingerea că la capăt te aşteaptă ce ai nevoie
Aruncă gunoaiele zornăitoare, nefolositoare, nu mai au loc în cascada inimii
Ascultă, ajută, nu prelua necazurile altora, altfel rămâi cu acţiuni negative
Toarnă în disperare gândurile mele, curăţă locul ca pe un ogor complet nou:
Inima, mintea, spaţiu, adună-te din plecări, din vis, unde îţi vei duce sufletul?
Ştiu că-ţi pasă de ceilalţi dar te laşi păcălit de aparenţe înşelătoare, trezeşte-te
Aplică ce ai învăţat până acum, rămâi deschis la noutăţi interesante, măsoară
Îmi amintesc cu ce furie înspăimântătoare loveau valurile crestele înspumate
Pentru a putea naviga delfinii dormeau rotund, pe roata neîncepută a largului
Scrisul, cred, înseamnă să urmăreşti un ţel imaginar, evaziv, greu de făcut
Pe care nu-l vei atinge niciodată, mă simt stânjenită,dar nu voi ajunge acolo
Am izbutit de prea puţine ori, comparativ cu eforturile încercărilor mele
De fapt, n-am senzaţia că voi fi luată în seamă, cred că sunt o persoană
Care bate pagini la ordinator, sunt o simplă maşină constrânsă de împrejurări
Dar asta-i viaţa mea şi ce veţi găsi aici constituie doar periferia vieţii mele
Pentru că viaţa mea intensă e munca mea, n-am prejudecăţi, încerc să înţeleg
Ceea ce este dincolo de vârsta mea, contradicţiile artei, ale societăţii, ale mele
LANȚ
Simt cum se strânge lanţul nu numai al exilatului, ci şi în planul artei
Nu sunt în centrul disputelor, sub zodia unui miracol voi scrie despre
O tulburătoare poveste de iubire pătimaşă, mi-era foame de nişte semne
De o rană care sângerează fără întrerupere, copleşitoare suferinţă la Paris
Mă simţeam o pradă a destinului, pasivă jertfei, o victimă de care depindeam
Şi nu mai doream să fiu, de mine depindea, un captiv cu drumurile închise
Poate am fost doi duşmani, dar am fost foarte fericiţi depărtaţi, chiar în doi
Simţeai că doreai să vii la mine cu inima ta nebună, contradictorie, rătăcită
Nu vreau să te ador, să te caut, este prea greu, dar peste toate, te iubesc
Doream să visăm acelaşi vis în aceeaşi noapte, protejaţi de zei în vise
Ştii cu ce se măsoară adâncimea somnului, de ce visăm fără voie? De ce?
Ce înrudiri afective ne-nlănţuie, cum să avem acelaşi vis la aceeaşi oră?
Iată că soarele străluceşte indferent sub un cer albastru şi uniform, acolo
Iar sub el goneau norii albi şi grăbiţi, fugeau mai repede ca pânzele umflate
Ne simţeam ca omul bine crescut în faţa unei amante, care nu vrea să-i spună
Că nu crede în minciunile pe care le debitează – iar vântul începea să bată
De ce n-am fost dangăt de clopot aurit, ascuns în plânsul lumii ploioase?
Luna se ascundea la pieptul pădurii, soarele încă nu răsărise, era cenuşiu
Şi-n fundul cerului o stea foarte îndepărtată nu mai clipea, noaptea pălise
Nostalgii gratuite, spectrale şi comparate de oamenii cu o fericire sfioasă
Marea începuse să se irizeze, valurile nopţii atârnau, dar mareea începuse
Şi suprafaţa cenuşie devenită de un albastru cum culoarea guşei turturelelor
Sunt o floare presată, neputincioasă, bărbatul discret, din exil… erai chiar tu
Ştiai şi tu că în viaţă nimic nu valorează mai mult decât liniştea sufletului
CREAȚIE
„Abţine-te să dojeneşti pe cineva, orcine ar fi.
Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.
Dacă nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei”
(Emil Cioran)
Creaţia este individuală, spontană, valoarea ei este uitată, nedefinită
Ea înseamnă evoluţie, ea este eternă, ea creează pentru spiritul sufletesc
Rămâne un bun obştesc, readuce omul la el însuşi, îi stimulează siguranţa
Către viaţa interioară, aici sufletul se bazează pe simţire, pe artă şi raţiune
Trebuie să-notăm contra valului, uneori ar dori să-i convingi că eşti mort
Cărţile mele au miros a lut, a clei, au conţinutul vieţii mele de parfumuri fine
Când primesc o scrisoare mă-mbăt de parfum, petale, de stele ascunse în mâl
Viitorul îmi pipăie faţa cum aş fi ultimul om, când mă uit la tine sunt alt om
Când nu privesc la nimeni mă simt ca o lume, cu mâinile şi picioarele legate
Te visam în adâncurile mele, nici să mor nu pot fi graniţa ta, dacă vrei, pleacă
Sunt zgâriată de evidenţe ca un muribund, nici nu trecem unul prin celălalt
Poate bolnavi de moarte reuşeam să ne apropiem, prin tăcere doar plutind
Ce plimbare nocturnă am făcut în acest oraş pustiu, cu geamuri nesfârşite
Îmi vin gânduri-întrebări, pun ochelarii, cum să fie două vieţi măcar o clipă
Simultane, peste febra banală dintre doi necunoscuţi, orgolioşi, cenzuraţi
Vedeam un meloman adâncit ca şi mine într-o tristeţe de neconsolat, liniştit
Era un zid care ne atrăgea, nopţi în care nu reuşem să adormim, sprijineam
Fruntea de liniştea zidului, plângeam ca doi orfani, doi fraţi din vis, părăsiţi
Confuză, tăcută mă jucam, cu toate îndoielile din lume, trebuia să m-ascund
Să fug de lume, de pândarul nopţii, de spaime nedefinite, scufundate adânc
Aşa regresa timpul, ne sugruma repede, iubirea mai leagă puţin desăvârşirea
Aud nu ţipete, bolboroseli, ci vorbe clare, distincte, existenţa doar pe sfert
Mă specializasem în respiraţie, mai respir, eram dansul vieţii în deşertul meu
Măcar de stelele-ar rămâne la locul lor, statuile filosofilor greci visându-ne
UN CÂNTEC MAI PUȚIN
„Există în tot flori pentru cei care vor să le vadă”
(Henri Matisse)
Dacă ne gândim bine, viaţa e un lucru minunat, un călător de profesie
Aşa mi-e rău de jumătăţi de măsură, de prudenţă, de resemnare târzie
De un fel al vieţii de a-şi răspunde sieşi, în ţara celor o mie de izvoare
De ruga nopţii de a respira, de a juca dansul morţii în deşertul de cenuşă
Câte lumini amare ne-au cântat răguşit, câte lumi s-au prăbuşit peste noi
Viaţa se-nşurubează ca ocara în afront, rânjind amical, lingavă, de departe
Poate noi am creat universul şi suferim de-o amnezie cumplită ca materia
Măcar luceafărul de-ar rămâne la locul lui, vântul care nu se mişca-dar adia
Astăzi sunt un cântec mai puţin, o clătinare de clopot, doar vorbe şoptite
Eram vâlvătaie, numai cuvinte, lumina cânta răguşit alungarea din templu
Coboară-te noapte din astrele negre, doar punctul final este cel mai scump
Atunci să punem punct, când nimic nu mai e sfânt, nici suflul abstract, lunar
Aici avem o a doua patrie, a poeziei, unde se cade să elogiem dorul şi iubirea
Hărăzite prin destin, permanente linişti dispărute în razele delicatei aşteptări
Doar trupul e ştiutorul, cu toate păcatele lui, între realitate, iluzie şi deziluzie
Mi-ar plăcea să fiu oaspetele propriei mele tăceri, pe frângerea secundelor
Trăiesc un pustiu suportabil, semne oculte, mereu cineva schimbă ordinea
Pomul se preface în piatră, trudesc să îl apăr, cu inima la vedere mă apropii
Marinarii măsoară tăcerea, pe la ei zăboveşte frica, norii-şi spală cearcănele
Privesc ca-ntr-o oglindă secată, mă doare absenţa cât şi misterele cuviinciase
Milioane de oameni spun exact acele lucruri pe care le spunem şi noi acum
Adulterul se banalizează în păienjenişul de pasiuni şi amiciţii experimentate
Trecând prin pustietatea albă, fermecată dintre două zâmbete convenţionale
Delirul paşnic înserat, sunetul adâncului se lasă purtate peste buzele noastre
GRIJĂ
Răbdarea a ajuns antidotul mâniei, mereu ne rătăcim în el ca pe o stradă
Deşartă şi amărâtă, locuită de sărmani cu miros de îngeri şi stele hoinare
Să am grijă cu ce gânduri trăiesc ziua de astăzi, de ele depinde viaţa mea
Mergând mai departe, cu sonete presărate pe pustiul meu, păsări căzute
Nu-mi vorbeşte decât vântul, deasupra jucau lumini palide-cenuşii-viorii
Cu reflexe cum e zăpada, simţeam farmecul unui exotism real, nebănuit
Turma serii s-a aşezat pe botezul nopţii, semenii noştri, hinduşii o simt
Sunt extraordinari, de o subtilitate rară, ei din naştere au simţul filosofiei
Când mă gândesc la acest univers, cu lumile lui fără număr, cu imensele
Spaţii interplanetare, parcă n-ar fi opera unui singur Creator, dar oare ştiţi
Cine-o fi Creatorul Creatorului? Această experienţă–spiritul absolut, suprem
Din care s-a născut micimea lumii şi a fenomenelor, hoţii de timp şi de spaţiu
Judecata sau motivele unei intenţii implică, inevitabil, dorinţa, iar cel care
Era perfect şi complet, nu avea nevoie nici de modificări, nici de completări
În creaţia sa lipseau hoţii de suflete, hoţii de inimi, de spaţiu, timp şi de somn
Am înţeles că nu experienţa exterioară a oamenilor este şi oglinda sufletului
Oh, numai am timp pentru lucrurile mele, mă cufund din nou în acea tăcere
Pentru orbi, pentru orfani, până când aerul va părăsi pământul şi-ntunericul
Poate mă sufoc, nimeni nu va cunoaşte cărarea uşor căzută din gândul meu
N-am timp îndeajuns pentru gândul meu, să uit de tine, să uit de mine, de clipă
Să-mi uit uitarea, ziua cea mare pe care am aşteptat-o zadarnic, neiertătoare
Nu am timp pentru renunţare,voi dărui pace odihnei, arsă pe rug în ziua mare
Mă cufund din nou în tăcerea aceea stranie, care mă făcea să bănuiesc că ştiu
De orice mişcare a celor din jur, deşi părea că trăiesc într-o altă lume iluzorie
–––––––
Liana NICOLAE
9 august 2019
București