Cei mai vechi
Suntem cei mai vechi din prezent
noi si iarba suntem primii veniți
toate păsările au căzut din noi
și din umbrele noastre deformate
s-au născut închipuiri decăzute
cine îmi spunea să uit de-nchipuiri
să stau departe de ele sunt nocive
să nu mă trezesc inconștientă
în fața șinelor de cale ferată
ne așezăm în substanța neuitării
deschidem ochii soarelui suntem topiți
nu atingem cu el decât cuvintele
copacul mirat se trage în el însuși
de ce te-ndepărtezi de mine ți-am zis
n-am nicio pricină ziceai n-am nimic
iți alungiseși privirea galbenă spre mine
parcă mâncai puțin pământ din drum
erai mai orb decât ai fost și mai mort
decât inainte să mă fi născut eu
nu contează mi-ai zis ești abia la-nceput
încercai să urăști orice fel de materie
orice bucată de piatră nu te lăsa să mori
aveai multe fețe – fața ochiurilor de lună
ești pasăre și cal pășteai norii și aerul
lasă-mă înlăuntrul tău mai oarbă decât ieri
am să mănânc puțin stejar poate mă mai ridic
să-ți dau o clipă o lună o oră un secol
până vulturii nu mor căzuți atrași de lună
și nimeni nu-i scapă acum nimeni nu-i scapă
atrunci ne vom povesti despre lucrurile
cele plânse și vremuri scurse cu norocul dus
osul meu din piept e zăbovit și înțelept
că am ajuns de neînțeles sub pînzele mele
umflate de dor scufundate în gânduri furate
o nu fugi de ce fugi de strigătul meu înghețat
peste păsările mele dînd din aripi
les voix se fondent dans un silence
des des mots du vent sur le sable
nous n’avons pas le temps d’attendre ni voir
les larmes ni le silence ni le bruit de nuit
tout est fini pour moi un desert immence
en moi tres sec trop signifiant l’air vole
visage sombre d’un visage immobile
comme le vent ecrasant tard les nuages
alors j’ai vu que le fleuve etait air arbre sonore
un geant tombe d un cascade du ivrogne
Vine vremea
Și vine o vreme când voi înțelege cine sunt
când minunea va deveni o banalitate
și va așeza iubirea de azi la rangul cel mare
să mă frîng pe picioare tot voi ajunge la tine
e ușor să mă simt bine chiar dacă voi cădea
pe iarbă să prind rădăcini de lut peste mine
și noaptea să vină cu florile arse-n poeme
cad mîngîieri peste noi – arsură pe ploaie
ca un jar în flăcări fără sfîrșit și fără început
un veșnic acuzat aparîndu-și nevinovăția
sunt înfiorătoare și tu vrei să mă iubești nebun
primăvara nu e a soarelui e numai primăvară
primăvara cade de pe un nor neplouat
ca niște frunze cade primăvara peste noi
prin care văd străveziu nenăscutul din noi
stau și e primăvară în chipuri și-n tăceri
și sunt fluturi și-nfrîngere căzînd pe pamînt
zbatîndu-n regret murind și trăind
nu călcați pe tăcerie mele nu le zdrobiți
nu urcați pe treptele existenței mele ascunse
am în față un drum nesfârșit neconvențional
să fiți copacul meu adăpostind gîndurile
mă gîndesc să țintesc dublu și apoi să mor
de mon esprit humilie
fait ton pouvoir et ton lit blanc
comme a la bouteille d’ ivrogne
que j’ aime voir cher indolent
de ton corps si beau
comme une etoile vacillante
miroiter la peau que j’ ai garde la forme
de mes amours decomposes…
Am dăruit
ieri îmi adoram în tine-nvolburată
iubirea mea răsfrîntă înspumată
cum oglindit în ape se ridică
Narcis căzut în valuri și-n visare
rupe această floare repede arunc-o
cu parfumul ei răspîndind uitare
stînd la-ndoială ziua se sfîrșește
timpul acestei flori s-oprește trece
caut-o-n speranță frig și-n soare
lupta ta inconștientă este egoul tău
te afli în două tabere cu tine însuți
te lupți cu veșnicia în umbra amintirii
se face alb în suflet cu lună-mpovărată
cu visuri și cu gînduri tot mai rar să bată
cu ochii mei de neguri de tine sărutați
se-nalță-n mine veșnicia-n șoapte
pleoapa mea-nghețată în cușca ferecată
liniștea-ntristării pe vorba mea de stîncă
de unde atâta sfadă în lumești regrete
în iubire nu căuta altceva decît iubire
nici milă nici regrete nici obișnuință
nici dezamăgiri ezitări frustrări sau frică
iubirea rămâne singurul sentiment
care nu trăiește urme de compromis
ea dă motive să rămâi și ne-mpinge
să te-ntorci cînd vrei cu fața nădușită
prea multe înserări am așteptat
am dăruit totul nu am nimic de povestit
nimeni nu-l înțelege ușor pe celălalt
ne-am despărțit fără să fim înțeleși
nicăieri nu e mai bine ca aici la noi
cînd credeți că adevărul e de neatins
atunci alungați sclavia fugiți din peșteri
știu că fericirea e obositoare struniți-o
cunoașterea se oprește la idealuri
nu putem păstra cu forța ploaia
nici omul nici viața nici nemurirea
l’homme est un ombre ou
nous ne pouvons jamais penetrer
ce qui brille la haine et l’amour
et dont les yeux mortels
dans leur splendide entiere
ne sont que des miroirs
obscurcis et plaintifs
Să-nălțăm
ca să ne fie bine-n lume
ar trebui să fim copaci
să ne hrănim cu pămînt
și cu toamne și cu tulpini
să intrăm sub iarbă
să prindem rădăcimi
nu te gîndi la mine
la ceva ce nu vine
îmi luminezi trezirea
mă tragi spre dimineață
să știi: am să plec într-o zi
undeva într-un loc neștiut
pe unde și tu ai trecut
să mă ascund discret
într-un munte secret
sigur voi pleca-ntr-o zi
voi pleca din prezent
să ne-ntâlnim din nou
să mă nasc din nou
să mă-ntorc la strămoși
cei rămași în păduri
cu pașii mei mărunți
apoi să mă-ntorc la tine
și-amândoi în trecut
să înălțăm alte focuri
nu atingem nici soarele
nici luna nici stelele
ne atingem doar noi
locuind într-un punct
să murim în război
nu mai vrem în trecut
acum vrem alt prezent
și un clopot căzînd
peste noi și pământ
ne-a văzut Dumnezeu
reveniți în prezent
je veux voir ton visage
et la chevelure profonde
mer vagabonde adorable
aux flots bruns et bleus
au vent devant le matin
on croit boire un vin
de Bourgogne doux amer
vainqueur et plonge
dans l ame indolente
Când va zbura
nu mă știu un om important
de aceea rămân de-o parte
viața mea ascunde adesea
în colțul din stînga un paradis
și scrisori ce nu s-au trimis
și umbra mea ce nu s-a scris
iar frazele azi nu mai vin
în ziua ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cireș
trecînd mereu în dor ucis
cînd cei ce cîntă s-ar iubi
cînd lumea-n lume va veni
cînd vorba-ntoarsă va zbura
printre legende și poeme
aruncate-n flăcări mari
și așa încet parcă murisem
în piatra zbuciumată-n noi
oamenii se grăbesc să judece
sperând că ei nu sunt judecați
nu dorim să devenim genii
avem destule probleme
chiar aproape pe acest pămînt
în a deveni oameni – aici
sufletul nostru a rămas
punct de sprijin lui Arhimede
îmi așezam tîmpla pe tine
simțeam că puteam să iubesc
îmi ești zbor și îmi ești zîmbet
sunt în stare să te prețuiesc
și dacă pot să iubesc mereu
oriunde la soare la umbră
să-ți cînt să fii un om bun
visam strigam și dăruiam
dacă și tu ai rămas statornic
dacă am iubi așa amîndoi
dacă ne-am lipi cerul de noi
am deveni lumină infinită
viscol nervos de iubire-nsetat
în fiecare secundă și șoaptă
conștiința trecută prin noi…
scrisul tău sculptat în ochii tăi
je ne regardera ni l ‘or du soir qui tombe
ni les voiles au loin descendant vers la rue
et quand j’arriverai je mettrai sur la tombe
un bouquet de roses verts et rouges
et de bruyere en fleur tombant du ciel
Fără tunet
existența mea vizuală
se afla-ntr-un pericol concret
fără ea tu pari a nu exista
n-ai orizont nu ești în acțiune
rămâi o vorbire întrupată
într-o altă mare ființă
și la urma urmei și lumina
poate fi acuzată că trăiește
și că visul tău adoarme
ne-ndepărtăm unii de alții
poate din dor din amor
cumpătăm aer curat violet
suntem vinovați că existăm
trăim odată cu mileniul
suntem ideali suntem frumoși
cu inima mereu nemișcată
cu îngeri în mijlocul cerului
ochiul nostru trece prin zid
visează și curge cîntînd
zarea se-nserează cu păsări
trăgînd în stele cu zboruri
îngerul meu mă ține de mână
mereu mă trage lîngă el
se înnorează cu aripi întinse
fără tunet și fără trăsnet
plouă torențial cu melci
peste cai și peste naștere
și tu lunecînd singuratic
abandonner cette terre si rude
abandonner cette terre humide
car la force de pleurer manque
la vendange est a l’ancienne
l’alcove des sous bois
trahit nos pensees
encore rencontre
le ciel de tes yeux
avons pris notre souffle
avons gravi un silence…
Marile iubiri
marile iubiri știu ce înseamnă renunțarea
dacă se resemnează ar însemna un eșec
doar mediocritatea ne duce la renunțare
ca un exil al fiecăruia al păcatuluii
doar universul trebuie să-și spună cuvîntul
și mie îmi este tot mai urât tot de mai înțeles
să mă pierd în propriul gînd în motivul tău
nemaiavînd de la tine nicio veste un cuvînt
nu sunt o suferitoare incurabilă de rînd
nu sunt o lume peste perfecțiune și artă
sunt o modestă răbdătoare înțeleg oamenii
știu că lumea nu poate exista fără ficțiune
fără timp fără iubire moarte societate istorie
obsesiile dintotdeauna ale existenței umane
talentul exprimă o mare disciplină neabătută
un alter ego inspirat din magicul realității
străbătînd jungla istorisind încolo și-ncoace
uneori m-am îndrăgostit de infidelitățile tale
de traumele morale și sentimentale
sunt o romantică oferindu-mi iluzii inspirate
de a nu avea cînd am – de a fi ceea ce nu sunt
de a accede la imposibilul trecător al vieții
de a opri timpul de a face imposibilul posibil
de a înțelege lumea absolutului cum se cuvine
je t’aime dans le temps
je t’aimerai jusqu’au bout du temps
et quand le temps sera ecoule
alors je t’aurai aime
et rien de cet amour
comme rien de tout de ce qui est
comme rien de ce qui a ete
ne pourra jamais etre efface…
De ziua poeziei
mă simt ca și cum te-aș fi iubit
în mii și mii de forme
de infinite ori în infinite locuri
într-o viață și altă viață
la o vîrstă mică
după altă vîrstă mare
ca și cum te-aș fi iubit
au blanc d’un noiceur d’ame
val după val liniștit
pe un suflet zdrențuit
de planete spintecate
j’aime tout le noir
qui eclaire mes etoiles
ești înlăuntrul meu
atât de abstract încât
existența mea mișcătoare
părea că există
rămâneam ca niște cuvinte
într-o mare ființă
și la urma urmelor
și lumina are trup
și ea este vinovată
că noi existăm
ne mâncăm unii pe alții
din adorație și pudoare
rămânem ceea ce suntem
frumoși și nemișcați
în mijlocul cerului
ca un fel de pasăre
care zboară invers
pe cuvinte reci
rămase în urlet
ca și când ne-am fi iubit
mereu mereu dintotdeauna…
Pe o planetă…
vouă v-a dat Dumnezeu o iubire
atât de mare unduitoare
încât să vă fie teamă de ea
coborând intr-un cer de miresme
ca firul de iarbă tăiat în două
mereu fragedă mereu văratecă
gonind către soarele alb-gălbui
în jurul inimii mele rebele
de ce m-oi fi iubind cu neuitare
cu nori subțiri zvârliți spre Marte
tu ai cunoscut o iubire așa mare
care să-ți trimită gândurile aiurea
să n-o auzi să n-o poți vedea
să traiești cu ea cu o imagine veche
să te chinui în vis să rămâi flămând
să te-ntrebi ce-a mai rămas din mine
și să cazi în alt vis alergând
atîrnînd de sus și din infinit
să te lepezi de obiceiurile tale
să nu-ți fie foame să fii închipuit
notre vieille terre est une etoile
je viens de chanter l’amour
une histoire de gens heureux
je veux parler lentement a Dieu
je m’endors et tu me regardes
c’est notre enfant il vient chanter
et nous ressemble un peu
toi qui a plante les arbres
je t’offre un titre d’honneur
toi le star de la mer de la vague
pentru că ați cunoscut și voi
o iubire fierbinte plină de speranțe
ce ați dus-o cu voi fără să știți
conversând transparenți tremurați
pregătiți din timp pentru evadare
încercați de o răbdare cosmică
râdeați și vă linișteați părinții
conversînd cu vechi anotimpuri
luptați cu tot ce era invizibil
alb strălucitor blînd flămînd
pe o planetă singură fără strigăt…