LIANA NICOLAE :  GÂND DE NOAPTE

Să scrii pe adierea moale a obrazului, să miroși a făn proaspăt

Lângă caii alungați de la ieslea de foc, în ruga lor flămândă

Nu știi cum e să treci peste aripa strivită și răzvrătită de furtună

Vei reuși vreodată să ghicești cât de lungă și bolnavă e așteptarea?

Încearcă să dai dreptate verdelui câmpiei, firului brumat de iarbă

Cu vioara să cânți pe note-nstelate gândul poetului în poala ruginită

A visurilor neastîmpărate,, stoluri răsfățate de ciocârlii cu aripi de doină

Spălănd frunzele norilor sfărâmate de ghetele grele ale neumblatului drum

Te cunosc, îți spun să-ți aduci aminte, te odihneai sub nucul răcoros

Și umbra lui îți răcorea ochii, aveai alături o casă de lemn din omăt

Coborai la rău aducând de mâncare bunicilor și legai gurile valurilor

Intr-o incețoșare lucidă de briză și stare sumbră a liniștii imobile

Cum soarele ardea noaptea-ncremenită , orga răzvrătită zadarnic

Auzeam doar cuvinte, cuvinte, trei umbre și apoi surpriză și teamă

Nu toți oamenii erau chemați la viața religioasă, ei trăiau constrânși

În lume și intr-o anumită măsură peste lume, amenințați, fără suflare

Forma înroșită a cerului se rupea de fum, soarele se rupea de nori

Cum multe lucruri de esența lor: să nu subestimăm oamenii buni

Ei sunt buni, nu proști! Uneori toleranța nu deschide toate ușile

Simt cum inima mi s-a tocit ca o piatră lovită continuu de apă

Viața mea acum e ca o stâncă lovită de val, erodată, greu măcinată

Niciodată nu mă voi plânge în fața oamenilor, mai bine fug în munți

Le vent de’chire les nuages, les voix se fondent dans un silence bleu

Parti l’e’te’, je reviens en hiver retire’e et e’trangere a l’espe’rance

(Din volumul „Viața paralelă”, 2018)

Lasă un răspuns