TESTAMENT
Am încercat să las un testament
acelui’ ce-a sosit în casa mea…
L-am scris în suflet, nu pe pergament,
sperând că totuşi îl va respecta.
Eu l-am primit în dar de la un om
ce şi-a vândut bucăţi din sine
cu preţul de a nu tăia un pom,
un preţ plătit când a crezut în mine.
Nu eu am fost garantul prea măreţ…
O dată (doar) am încălcat porunca!
Or, tocmai când primisem un bun preţ,
pe patul morţii… îmi zăcea tătuca.
Şi astfel, moartea mi-a adus aminte
că promisesem a păstra copacul
chiar de păreau doar simple, vagi cuvinte:
“Nu-l voi tăia, mai bine îmi vând conacul!”.
În dimineaţa aceea, mohorâtă,
când toamna se plimba prin parc,
căzusem totuşi în ispită…
Securea, trimisesem la copac!
Şi se întâmpla, în aceeaşi zi,
să îmi deie Dumnezeu dovada
prin tatăl meu ce-ar fi putut muri
atunci când moartea îşi trimitea iscoada.
Am înţeles într-o secundă
că om şi pom au drept la viaţă,
iar când iubirea ne inundă,
nu tai copaci să-i vinzi în piaţă!
Eu am oprit securea morţii
şi Dumnezeu, pe-a lui secure…
Lăsat-am viu copac în faţa porţii
iar Domnul, pe-al meu tată, nu a mai vrut să-l fure!
Făcut-am testament pentru străinul
ce va intra în a mea casă:
– Te las a locui, nu-ţi iau tainul
dar a trăi… copacul, tu, îl lasă!
Vrând glorie şi bogăţii,
el şi-a dat foc la a sa haină
când m-a minţit şi când, prin viclenii,
copacul… l-a ucis, în taină.
Am plâns şi am rugat pe Domnul
să-i dea iertare (de se poate)
dar noaptea… cine îmi iroseşte somnul
când tatăl său a fost răpit de moarte?