In memoriam Nichita Stănescu, la 37 de ani de la moartea sa.
De Nichita Stănescu mă leagă amintiri frumoase. În copilărie, tata obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Probabil că îi semănam (eram un copil cu părul blond, cu ochi jucăuşi, c-un surâs timid şi inocent în privire). Tata a fost cel dintâi care m-a familiarizat cu Nichita, în timp devenind un poet drag sufletului meu. Astfel, am ajuns să-i dedic acest poem:
Lui Nichita
Dacă inimii
i-ar fi crescut flori…
Ce primăvară!
Cuvintele ar fi umblat desculţe.
Timpul nu ar mai fi șchiopătat,
dacă i-ai fi sărut talpa,
secundele ar striga şi azi:
,,Ce bine că eşti!Ce mirare că sunt!…”
Ai răsturna clepsidra
să trec mereu către început?
Gândul să-mi fie verde
în miez de lume,
nestrivit de pasul nopții.
Fericirea-i perlă ascunsă
în scoica clipei,
stropită de o dulce amărăciune.
Mai lasă-mi dreptul la vis–
Paradis înflorind în tăceri.
Mută-i hotarele către mâine,
să glumim cu stelele
pe marginea unui râs neinventat.
Lacrima să-mi spună:
Îmi eşti ochiul din care curg.
Sunt a ta zbatere de dor…
Sub pleoape ni se odihnesc
Necuvintele.
Autor: Lavinia Elena Niculicea