Omul de vastă cultură și scriitorul Adrian Botez, despre care am mai scris în câteva rânduri, exprimându-mi admirația, uluirea, ba, uneori, chiar un fel de invidie, nu îndeajuns de secretă, față de talentul și priceperea sa în ale literaturii, în general, dar și față de acribia și minuțiozitatea savantă, cu care disecă aspecte și fațete ale realității, a scos la iveală, recent, un volum de prozo-poeme negre, după cum le intitulează chiar autorul – cu titlul “Circ cinic”[1]. Cititorul intuiește, de la primul contact cu cartea, că este vorba mai puțin, sau deloc, de atitudinea filosofică socratică, față de viață – ci, mai degrabă, de cinism, în forma sa brută, atitudinală ; fiindcă, după cum ne explică, cu răbdare didactică, autorul (în Prefața cărții sale : Câteva cuvinte despre funcția sacră și soteriologică, a prozopoemului), cuvântul “cinic” pare să aibă originea în numele grecesc al câinelui. Bietul animal! Nici pe departe nu este el atât de nemilos si de “câine”, cum sunt unii semeni, puși pe prăduială și pe căpătuială, în disprețul a orice : a semenilor, a legilor sau a bunului-simț.
Dacă societatea românească actuală ar mai putea, printr-un miracol extraordinar , să-și regăsească drumul către normalitate, cartea maestrului Adrian Botez ar trebui să fie un fel de evanghelie laică, generatoare a unui fel de religie socială, îndemnând la normalitate și bun simț, prin parabole adânc cugetate și măiestrit alcătuite, nu doar din punct de vedere rece, filosofic, ci dintr-unul profund, cald și uman, cu toată disperarea și lipsa de orizont, care răzbat din texte.
Multe din prozo-poemele din carte sunt, de fapt, microistorii, în așa fel ticluite, încât cele mai multe sunt metafore extinse, nu doar la nivelul unei simple expresii, ci al întregului text. Un exemplu grăitor, în acest sens, ilustrativ pentru ce vreau să spun, este prozopoemul “Un dialog despre implicare”, pe care eu l-aș fi numit, mai puțin inspirat, poate, Gâlceava cuțitului cu furculița… De la acest dialog, cu parfum de fabulă esopiană:
“- Câte brațe de înțepat ai! Dacă ai avea și Tăiș… o, dacă ai avea și Tăiș! – ai fi soția mea perfectă!
–Sunt Fermă, sunt Reacționară și împung, spre a fi respectată – dar sunt Miloasă ! Nu ca tine, Măcelarule ! – îl <<hutuchi>>, ursùză, unealta de-nfurcat Mâncarea.
…Adevărat : Multstimata Furculiță doar apùcă, lacomă, ceea ce au ucis alții – cum fac Hienele, Vulturii Hoitari ori Șacalii : ea nu se implìcă, Niciodată, Direct, în Crima Propriu-Zisă” –
Autorul ajunge, astfel, la un fel de comparație, neexprimată, între autorul crimei și complicele, care nu se implică, decât contemplativ, în crima propriu-zisă, preferând poziția, mai comodă, de beneficiar direct.
Am dat un exemplu de text-metaforă, cu virtuți parabolice atât de iscusit integrate, într-un dialog aparent banal, încât orice explicație ar fi inutilă. Aceasta este forța care răzbate din toate textele. Din relatări aparent nevinovate, cititorul ajunge să tragă concluzii de un tragism atât de categoric, încât eu, unul, aș asimila aceste texte cu un fel de lapidări, în public, a metehnelor, multe și diverse, ale lumii acesteia, în general, dar mai ales, ale realității social-politico-morale românești, fiindcă de aceea autorul numește aceste prozopoeme NEGRE: deoarece el nu mai vede, în orizontul cât de cât apropiat, nicio scăpare, nicio salvare din marasm.
Multe ar fi de spus despre măiestria cu care sunt alese subiectele sau temele prozopoemelor. Cel care dă și titlul volumului, pare să descrie zădărnicia și inutilitatea unei vieți, trăite ca un spectacol de circ, fără nimic spectaculos, fără folos, iar soluția găsită, aceea de a asista la un circ adevărat, nu este, nici ea, aducătoare de mari beneficii: spectacolul se termină, actorii zgomotoși pleacă și numai Moartea apare, ca un om de serviciu sui-generis, ca să netezească, cu coasa, nisipul frământat al arenei. Metafora aceasta, a Morții care aduce la zero, care nivelează, care potolește, în final, orice zbucium, pare să i se fi părut și autorului reprezentativă, de vreme ce a ales exact acest text, pentru titlul cărții.
Pus în fața cărții, cititorul trăiește un fel de autentic embarras du choix: să admire povestea, cu virtuțile ei, sau să se bucure de puterea sugestivă a metaforei, care are forța de a-l ajuta să valorifice, concluziv, ceea ce i se sugerează, ca valoare filosofică a contextului? Mărturisesc faptul că eu nu am avut întotdeauna puterea să aleg ce m-a interesat mai mult: cinismul concluziei NEGRE , sau povestea – la rândul ei, fascinantă, prin ingeniozitatea găsirii pretextelor narative. Într-un singur text, am găsit cea mai neagră mărturie, cel mai dezastruos neant personal al autorului – mărturisirea lehamitei și a lipsei oricărei speranțe, aduse la cel mai înalt grad, anume în textul cu numele, laconic si neprevestitor – “Practic”. Acolo, autorul își mărturisește, deschis, cinstit, înfrângerea sa, în efortul de a se reconcilia cu o lume care-l refuză, care-l exclude, care-i interzice, aproape, statutul de ființă vie:
“…așa că…tăiați-mi capul (Inutil, Visător, Imbecil…), umpleți-l cu Sârmă Ghimpată și Paie – și, astfel garnisit, oferiți-l, la Lecțiile de Anatomie – Studenților, ca Material Didactic”.
Această înfrângere, mărturisită în mod atât de violent-sincer, dă măsura percepției totale a acelui cinism despre care vorbeam. Desigur, rostul majusculelor, cu care este împănat acest text, are noimele sale, venind din atingeri cu zone pe care cititorul sper să aibă istețimea de a le descoperi. Dau un singur “hint”: tabloul “Lecția de anatomie”, al lui Rembrandt.
Nu am, desigur, de gând să fac inventarul acestui volum și nici dreptul de a o face. În fond, cititorii, prezumtivi, ai acestei cărți, vor găsi, fiecare, modul propriu de a o percepe. Dar invit, cu toată forța mea persuasivă, pe toți nemulțumiții și nedreptățiții, pe toți păcăliții de soartă, pe toți cei care se consideră victime ale ticăloaselor vremuri, pe care am ajuns să le trăim – să regăsească, în acest volum, confirmarea propriilor decepții. Și nu doar atât: poate că alții vor fi în stare să găsească, în acest volum, imboldul sau impulsul de a se revolta, de a răspunde, într-un fel, imensei, dar justificatei frustrări, generate de o lume absurdă, pe dos, falsă și falsificată, până la grotesc. Poate că unii, mai puternici, vor găsi justificarea pentru un adevărat răspuns, fie el și violent-demolator, dar izbăvitor.
Dacă o carte ar merita să apară în condiții grafic-editoriale mai de Doamne-ajută, apoi acest volum ar trebui să fie reeditat în format cartonat, ca să poată dăinui peste timp, servind de vademecum, pentru vremuri mai puțin ticăloase, pentru oameni renăscuți spiritual, cu aplecare firească spre lucruri normale, nepervertite de veninul niciunei invenții satanic-globaliste. Chiar dacă de nicăieri, din carte, nu răzbate vreo nădejde, în acest sens . Dacă nu mi-ar fi teamă să spun vorbe prea mari, aș zice că, prin acest adevărat diamant literar, măiestrit prelucrat, cu fațete multiple, răspândind lumini pătrunzătoare, chiar dacă în tonuri mohorâte de gri, autorul dă dovada celei mai înalte măiestrii și lucidități, din întreaga sa carieră de șlefuitor de cuvinte.
Am scris acestea, cu nădejdea vie că vremuri ca acelea pomenite mai sus pot și trebuie să vină : altfel, tot circul nebun, al vieților noastre irosite, este în van.
–––––––––––
KOSTA VIANU/– Buzău/România
(…autor român de texte, mai mult sau mai puțin literare, la rândul meu…)
[1] -Adrian Botez, Circ cinic – prozopoeme NEGRE, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2021.
KOSTA VIANU (…firește, PSEUDONIM ! – …dar foarte talentatul critic și scriitor buzoian refuză, cu obstinație, de 3-4 ani încoace, să-și mai dea ADEVĂRATUL NUME… : eu nu pot decât să-i respect hotărârea sa, plină de mâhnire și lehamite…)