La Judecata de Apoi
La Judecata de Apoi ce va fi într-o zi,
când voi fi pus faţă-n faţă cu instanţe
numite de unii supreme, suverane, de neclintit,
voi spune… Ce voi spune?
.
Voi spune, presupun, ceea ce gândesc de ceva timp.
.
Am trăit ce şi cum am putut, având în vedere Universul,
atavismul, ereditatea, impedimentele, neplăcerile,
eşecurile cauzate de factori exteriori mie,
prietenii falşi şi duşmanii implacabili,
slăbiciunile congenitale-adică-determinate,
în fine, tot ce mi s-a dat de către cei ce vor să mă judece.
Nu pot fi făcut responsabil pentru viaţa mea!
.
Se cer judecate—cu adevărat—Defectele Universului.
.
De-ar fi fost după voia mea Universul ar fi fost altfel, altceva,
ceva mai trainic, mai puţin precar,
mai infuzat de moralitate şi de memorie,
mai iubitor cu fiinţele sale (dacă tot le-a creat),
mai înţelept şi consecvent şi pios şi responsabil,
ca să eşuăm şi să ne prăbuşim mai puţin,
ca să ne iubim şi să ne înălţăm mai mult.
.
Cu alte cuvinte, aş fi creat aripi cu care se poate zbura.
.
Judecând Universul, l-am găsit vinovat — mai presus de toate —
de iresponsabilitate imoralitate iraţionalitate,
de incapacitatea de a rămâne singur (cum ar fi trebuit să fie),
de insuficienţă de Înalt, Întrebare, Îndoială.
Întrebare: E omul un bun tovarăş pentru Univers? Dar invers?
Acuz Universul, deci, de slăbiciune şi stupiditate.
Îi reproşez existenţa tuturor fiinţelor muritoare.
.
Îl condamn dur, potrivit, ca o Minte Suverană.
.
Universul şi-a deturnat destinul.
Greşind, ne-a obligat să greşim.
Universul trebuia să fie un calm eremit care bea ceai.
Deci zic, gândind la Eminescu: Câţi Arhei Insultaţi!
K.V. Twain, 2022