Tu iartă-mă, Iisuse
Ascultă-mă, Iisuse, ascult-a mea tăcere,
O lacrimă ascunde adânc a mea durere,
Durerea Ți se-nchină, tot mai mult se coboară,
Iar sufletul sfios și blând Te înconjoară.
Ascultă-mă, Iisuse, eu sunt mereu cu Tine,
Și lacrima ce plânge e sufletul din mine,
O plec în palma Ta, cerând din nou iertare,
Știind că doar Tu, Doamne, doar Tu ești Cel mai mare.
Când sufletul se-nalță, spre Tine se închină
Și lacrima-i curată mai mult, mai mult suspină,
Suspină în tăcere, tăcerea se înalță,
Privind a ei durere, lumină și speranță.
Ascultă-mă, Iisuse, și iartă-mi gândul rău,
M-aplec, mă-nchin la Tine și văd iar chipul Tău,
Iubire și credință, lumina împlinită,
Tu iartă-mă, Iisuse, iubind, sunt mult iubită.
Cerul se deschide
Cerul se deschide,
Un dor mă cuprinde
De Fiu și de Tată,
Și de mine-fată.
Merg și văd un munte
C-un sărut pe frunte,
Sărut de izvor,
Curge al meu dor.
Jos, o poieniță
Cu o copiliță,
Glasul cristalin,
De iubire plin.
Blana lui mărgăritar,
De la Dumnezeu un dar,
Un miel care tace,
Cartea vieții o desface.
Un sfânt ce-l privește
Parcă îi vorbește,
Dar mielul curat
Nu ar sta la sfat.
Îngeri albi ce zboară
În jur se coboară,
Mai mult strălucesc
Când mielul privesc.
Muntele se-nalță,
Parcă prinde viață,
C-o lumină mare,
Mult strălucitoare.
Râuri cristaline
Curg încet și line,
Știu, lumina muntelui
Este cea a Domnului.
Din alt cer coboară
Stele ce măsoară
Lacrima curată
Ce-i de mult uitată.
Dar lumina vieții,
Lacrima tristeții,
Este bucurie
Pentru veșnicie.
Îngerii-n cântare
Se coboară-n mare,
Sfântul se închină
Cu fruntea-i senină.
Mielul nu mai tace,
Liniște și pace,
Când lumina sfântă
Parcă îl alintă.
Iar draga fetiță,
Cu-a ei coroniță,
Cântă cu iubire
Și desăvârșire.
Toți într-o cântare,
Munte, râuri, mare,
Îngeri, sfinți curați,
Spre noi aplecați.
Pe Domnul cinstesc
Și cu drag privesc,
Lumina curată
Peste toți se-arată.
Cânt și eu cu ei,
În ochi am scântei,
Muntele privesc
Și mai mult iubesc.
Cerul mă cuprinde,
Alte vieți deschide…
Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță
Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță,
Că nu mai sunt o copiliță
Și-aș vrea să-ți spun că Dumnezeu
Veghează în sufletul meu.
Și-atunci când îmi e dor de tine,
Când plânge lacrima din mine,
Ridic iar capul către cer,
Să te zăresc, eu tot mai sper.
Te văd acum pe-un nor curat
Și tu parcă te-ai aplecat,
Te-ai aplecat și mi-ai zâmbit,
Când chipul tu mi l-ai zărit.
Să te cobori parcă ai vrea,
Iar eu să mă înalț în stea
Și să dansăm în altă lume,
Să pot să-i dau, aș vrea, un nume.
Și al meu suflet, bucurie,
E cu al tău în armonie,
Se bucură și se unește,
E Dumnezeu, Ce ne iubește.
Tu te cobori și ne zâmbim,
Pe-acest pământ iar ne unim,
Tu ești bunică, eu- fetiță,
Privești și râzi, dragă măicuță.
Pe frunte mă săruți ușor,
Mă mângâi cald, cu drag și dor,
Eu tac, zâmbesc, nimic nu spun,
Iubirea toată ți-o adun.
Și cerului nu te mai dau,
În brațele tale azi stau,
Bine-ai venit din nou acasă,
Măicuța mea dragă, frumoasă.
Dacă steaua căzătoare
Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Aș putea să mă cobor
Între lacrimă și dor.
Și eu, cu a mea rochiță,
Petrecută-n copiliță,
M-aș apropia de ea,
Aș vorbi cu floarea mea.
Apoi, ca o adiere,
Aș privi-o în tăcere,
Gând purtat de dor și pace,
Floarea încet se desface.
Stele mii și colorate,
Pe rochiță adunate,
Floarea, lacrimă curată,
Ce nu moare niciodată.
Și steluțe, mii și mii,
Zboară lin spre alți copii,
Gândul să-l înveselească,
Viață bună să vestească.
Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Între lacrimă și dor,
Eu aș vrea să mă cobor.
Hai-hui
Parcă și timpul s-a oprit
Când băiețelul fericit,
Vioi, micuț și frumușel
Se joacă el cu un cățel.
Pe pajiștea de floricele,
Râzând în hohot printre ele,
Aleargă, sare și zâmbește,
Pitit, cățelul urmărește.
Cățelul, el- al nimănui
Și toată ziua tot hai-hui,
O coadă lungă și stufoasă,
El peste tot este acasă.
Un nor ce pare supărat
Peste cei doi s-a aplecat,
Când lacrimi reci el tot strecoară,
În poieniță se coboară.
Băiatul acum a fugit
Și cu cățelul s-a pitit
Sub frunza codrului bogat
Și norul, tot mai supărat.
Trimite ploaia-n ropoteală,
Pădurea toată el o spală,
Copilul, parcă tot mai mic,
Ține în brațe un botic.
Dar soarele pe cer apare
Și norul supărat dispare
Când razele ce strălucesc
Ziua mai bună o vestesc.
Băiatul prin poiană fuge,
Cățelul el în brațe strânge
Și toată ziua ei hai-hui,
De parcă sunt ai nimănui.
Cerbul de aur
Cerbul de aur ce se coboară,
Ce se rotește și-nalță iară,
Cuprinde cerul, aduce viață
Și bucurie, și o speranță.
Are și aripi, dar și picioare,
În zborul lui, ca-ntr-o chemare,
Se-nalță lin peste o lume,
Cerbul de aur, cel fără nume.
Ochii- albastru întunecat,
De mare el s-a apropiat,
Un val se sparge, spuma cuprinde
Nisipul fin ce se întinde.
Cu un picior parcă lovește,
Marea spumoasă el o privește,
În frunte are un singur corn,
Este un cerb sau unicorn?
Ascultă valul care dispare,
Când se retrage și iar apare,
Se-apropie mai mult în zbor,
Misterul mării este un dor.
Intrând în apă, șoapte culege,
Privind adânc, el înțelege
Că-n mare este puterea lui,
Viața frumoasă a cerbului.
Dar un copil c-un chip curat,
Privind, el s-a apropiat,
Cu ochii mari tace, zâmbește,
Cerbul de aur când îl privește.
Cerbul se-ntoarce încet din mare
Și uită el a lui chemare,
Se-nalță iar, în zbor plutește,
Copilul râde, un nor oprește.
Și amândoi, în zborul lor,
Privesc ei marea cu drag și dor.