Confuzia Timpului
Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie,
ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă,
într-o blândă visare.
În zare priveşti stolurile îngheţate
precum copacii albi,
frunzele-ţi plâng zâmbetul,
în zare priveşti cerul,
aşteptând o privire.
Ochii te dor de-atâta mirare.
Tu ştii ce e Lumea!
Tu ştii cine eşti tu!
Tu ştii cine sunt eu!
N-am să te-ntreb ce e Moartea,
îmi vei răspunde:
– Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun!
De-aproape o lună nu mai dormi.
E o vreme ciudată,
de iubire nebună sau de Moarte,
sau de Iubire şi Moarte,
nici învăţaţii nu ştiu a spune.
……………………………………………
De dincolo de timp, din Necuprins,
Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are
mireasma începutului.
De dincolo de timp se-ntoarce
să-şi sărute Iubitul
în Timpul ăsta schimbător.
Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul,
dincolo de limitele timpului
deschide fereastra realităţii dorite,
naşterea altor începuturi.
Din străfulgerarea luminii
aduce un nou gând
şi-l îmbracă
în suave, calde emoţii,
în culori de iubire,
în armonia sunetelor celeste
– Acum, Aici, în noul Timp -.
…………………………………………
În fiecare clipă totul curge.
Mâine va fi altfel…
Congruența amintirilor
Pe drumul tău te lovești de aceiași pereți, uneori fluizi, uneori volatili.
Alergi printre anii trecuți din care răsar laolaltă vagi semne.
Firul de lână al ghemului găsit te conduce
spre o poveste nouă,
fascinantă, străină de tine.
Rupi plasa de gânduri nerăbdătoare,
ce te-nconjoară misterios, gonind spre nicăieri,
dincolo de spirala asta mișcătoare.
Limbile ceasului se dau înapoi.
Pătrunzi în peisajul imens al tăcerii tale,
dinainte de timp.
Dincolo de materie, pășești, ca un ascet,
în liniștea aceea orbitoare.
În pustiul găsit întâmpini viitorul
în lumina ce are nevoie
de altcineva ca să se reflecte.
Treci de un gardian plictisit și de un indicator minuscul.
În contururi clare citești: “Numai timpul prezent există”.
Încotro alergi?
Claritatea aceasta a lucrurilor te uimește.
Timpul migrează în amintiri fragile din care
desprindem
resturi decupate, împrăștiate,
prăbușite în dezordine sau pierdute,
o imagine ce durează mai mult sau mai puțin,
fragmente estompate care gravitează,
lipindu-se de tot ce găsesc,
oprindu-se, la întâmplare,
asupra unui moment sau altul.
La colțul străzii te aștepta ea, senină și zâmbitoare.
Privind-o, bucăți din tine, ce nu credeai să existe,
te ardeau, te sfâșiau.
Ca o promisiune,
totul tânjea
a atingere, a împlinire, a iubire.
Conturul unei șoapte
Îmbrățișați, în tăcerea eterică îți ating surâsul pâlpâit.
De undeva din adâncuri îți răsare
azurul intens din priviri.
Cu inflexiuni colorate, vii, inefabile,
de nepovestit prin slove,
ne sunt toate clipele,
brodate spontan,
în complexitatea lor,
într-o nebănuită călătorie,
asemeni misterului ceasului din perete
și-a orelor desprinse,
ca frunzele
de toamnă blândă
peste țărmul mării noastre,
ce trec, în dansul lor, fără a le simți.
Tic-tac, tic-tac… Tic-tac, tic-tac…
Căldura șoaptei tale îmi poartă pașii spre mine.
Aici sunt eu, trestie înălțată spre soare,
lângă tine plutesc amintirile.
Fără să mai aștepte,
coridoare greu de atins
îți dau târcoale.
Pe drum, o cărare
ne-așteaptă
albul înghețat al gândurilor.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
10 noiembrie, 2018