În drumul spre stele
Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta, ţi-e dificil să alegi.
Şi-atunci cum separi iluzia de realitate?
De ce ne-amintim trecutul, dar nu şi viitorul?
Totul este posibil cât încă n-ai decis,
nelimitat este gândul.
Ştii că o picătură de apă poate legăna
floarea rodiului tău, o picătură care
nu se va mai reface, odată căzută.
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
în spirala respiraţiei opreşti timpul!
În liniştea ciudată a lunii,
ne-am rătăcit pe câmpul de petale,
doar margaretele ne-au luminat calea.
Plouă. Timpul pare golit, limitat.
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
pe câmpul de petale ne vom întâlni!
– Viaţa este acolo unde creşte iarba,
iar binele, acel ceva mărind şansele
să luminăm drumurile şi să vedem gropile.
De aici şi grijile noastre, mai mari sau mai mici,
siguranţa sau nesiguranţa depinde de noi.
Tot ce contează este să menţii focul
şi flacăra vie
care iluminează – gongul care uneşte
ziua de ieri cu cea de azi –
un dans există, mereu, în toate!
Spre ţărmul de petale
imaginaţia îşi continuă firul şoaptelor…
– Un transfer de căldură, ăsta-i dansul!
Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim?
– Un bărbat este interesat de ochii
şi reacţiile iubitei – feminitate şi reacţii -,
când ochii nu mai sunt
în centrul atenţiei lui, reacţiile mor.
Cine cunoaşte iubirea, cunoaşte
şi pornirea ei, deşi,
trebuie să recunoaştem,
orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism
în pasiunea lui pentru ea.
Ecoul vibraţiilor
prin oglinda simţirilor, emoţii vii!
– Uşa ce se deschide
spre culoarul înaltelor simţiri!
Unde-i realitatea, ce-i misiunea?
– Acolo unde-i misiunea! Sufletul călător
se-aşează în vis unde-i place,
aici, pe pământ, este chinuit
pentru a se uşura, a lumina, a se-nălţa.
Spre ce tinde tot ce facem,
tot ce dorim, iubitule?… – Spre stele!
Viaţa, adevărata viaţă, este iubirea,
pentru că a trăi, cu-adevărat a trăi,
înseamnă a iubi, ziua de mâine-i misterul
căruia-i dai voie să se dezvăluie.
Poţi să-ţi uiţi bătăile inimii?
Totul urcă. Urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum.
– Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor,
veche-i memoria clipei. Visul este o stare
de amintire a unor clipe din memoria sufletului!
De ce în timpul ăsta?
– Nu are timpul ăsta niciun timp!
Eşti femeie, sunt bărbat – o simbioză -,
vreau să te-mplinesc adânc, iubito,
să-ţi tai respiraţia de plăcere,
să plângi pentru că nu-ţi poţi controla emoţia,
să simţi magnetul dintre noi,
să accepţi ciocnirea faliilor,
să te bucuri de cutremur şi de momentul divin
– plăcere nedefinită, eliberare de trup -.
Da, iubitule, sămânţa de lumină,
dincolo de risipirea norilor,
dincolo de furtunile neaşteptate,
ciocnirea mării de valuri,
un cântec de nuntire din adâncuri,
un dar al iubirii, un dar necunoscut de cer!
Căutăm, visăm, călătorim în acest amestec,
tu şi cu mine. Cunoaştem bine
roşul macilor
şi verdele diafan al câmpului,
fiorul copacilor tăinuit în coaja amintirilor.
– Fără să vrei, sclipiri de lumină licăresc
din trecutul cald. Dacă eşti în gândul cuiva,
ceva din tine s-a transferat acolo!
În perle rotunde se preschimbă picăturile,
în depărtate amintiri,
crengile rodiului tău se leagănă. Un punct abisal!
La margine de viaţă
În toate există o căutare, o chemare!
Mă căutai în cântecul ploii pe care,
deşi toţi îl aud, doar cei sensibili îl înţeleg.
Mă căutai în mugurii ce-aduc, timizi,
dorinţa lor de lumină.
Mă căutai în lacrimile dulci de floare
ce tremurau când respiraţia ta le-atingea…
Tot ce este puternic vibrant şi-apoi nu mai este,
aduce un pustiu de nu-l mai umple nimeni!
Dulcele este doar un moment.
Nu evenimentele ne afectează,
doar ideile rămase sunt greu de suportat!
De aici, pe firul izvorului vieţii,
drumul spre împlinire, spre copacul din ceruri.
Pe aceeaşi undă, fără bariere pornim
în căutarea noastră, dincolo de timp şi loc!
Căutarea ne dă starea de oboseală
şi plăcerea de a fi, de a exista!
Oare cum ai fi fost un întreg,
căci după tot nu mai urmează nimic?!
După tot urmează noi căutari, trecerea în noi spaţii…
Îţi place să atingi stelele şi să revii pe pământ.
Din palma mea, una câte una, îţi cobor stelele
– întinse emoţii, adânc simţi ecoul vibraţiilor –
Când căldura te invadează, lacrima se deschide!
Să păstrăm timpul! … În spatele la tot
stă un timp pierdut, acel timp ne dă
toate sentimentele de dragoste sau ură,
de împlinire sau sacrificiu.
Ce ne este interzis ne satisface!
În drumul meu acolo, la margine de viaţă,
am văzut o biserică
luminată cu flăcări şi pe dinafară.
Cineva mi-a spus: ” – Vezi, asta-i biserica ta!
Atâta lumină ai adus aici!”
Dincolo de substrat, privirile ne rămân în lumină,
pe pânza tabloului redăm imaginea din noi.
Privitorul nu are timp să vadă tot, uneori chiar se pierde.
Partitura abia a început să fie cântată!
Un cântec creşte, se-nalţă, trăieşte
din sămânţa iubirii sădită-n adâncul inimilor noastre…
Să nu striveşti clipa
În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
– Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.
– Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.
Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis.
Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,
salonul plin de umbre, palide chipuri,
secunda fugară, urmele timpului
tulburat de bucurii scufundate în dureri.
Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!
Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,
este ca şi perfecţiunea,
pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm
în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.
Pictând cerul cu stele
numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile,
în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă,
dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.
Totul se-aşează în armonia
de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!
–––––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
21 iunie, 2018