Irina Lucia MIHALCA: Înspre lumină deschidem ferestrele (poeme)

O taină începută

 

 Totul a început cu o privire

și zâmbetul tău cald – reacții spontane,

pași risipiți

prin frunzișul pământului.

 

Emoția ta și-a mea, abia desprinse de izvor,

sunt una, doar.

Suave accente se rostogolesc,

candele aprinse,

pacea și liniștea clipei.

 

O muzică siderală, seducătoare,

coboară în clarul ființei,

în note balsamice, în ritmuri călătoare,

în acorduri luxuriante.

O lume nouă ni se-nveșmântă

în sunet și lumină.

 

Gânduri în zbor, cuvinte dulci, năucitoare,

clipe captive palpită în delir

și dau năvală

în sinele deplin,

dinspre început

înspre căutarea noastră.

 

Atingeri de mătase, stranii, fremătătoare,

ne tulbură, ne-mprăștie,

ne înfioară,

ne-nfloresc.

În fiecare

vrem să ne-afundăm.

 

În ochii tăi cei limpezi, din pulbere de stele,

pătrund adânc, mă înfășor.

O vrajă mă doboară.

Un dor fără de leac!

 

 Omule drag

 

Cel mai simplu mod de a străbate un drum

nu are legătură

cu cel de alături sau cu mine,

nu are legătură

cu aşteptările unora, altora,

nu are legătură

cu lumea exterioară.

 

Fără prognoze de cer senin sau de furtună,

fără petale presărate,

fără popasuri ştiute din loc în loc,

fără nimic stabilit,

singur porneşti

cu zâmbetul pe buze.

Ce pierzi, ce câştigi?!

O nouă luptă

şi o poveste necunoscută.

 

Priveşte-ţi steaua pe cer! O vezi?

E destul de uşor s-o faci,

e destul de uşor

să porneşti

în călătoria dorită

chiar din acest moment.

Un vis, un gând,

un singur pas

şi, doar, încrederea în tine!

 

– Hai, omule drag, porneşte!

Semnul puterii e

cicatricea, abia închisă,

a rănilor din suflet.

 

 Păstrează-mă, păstrează-mă…

 

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

– Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

 

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e-n clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

– Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

 

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte, în zori, clipa.

 

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

– Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi!

 

 Poarta sărutului…

 

Gânduri patinate de bucuria singurătății se sting în noapte,

când timpul nu se mai mișcă, în necunoscut plonjezi,

după zgomotele zilei

lumina ei îți dă viață acum,

i-ai învățat chipul pe de rost,

din momorie o poți desena,

e aici, în tine, în inima ta, în creierul tău,

în dorința mâinilor tale

de a-i mângâia părul, fața și trupul,

în dorința buzelor tale

de a-i așeza sărutări peste tot,

ca și cum i-ai tatua pielea

cu dragostea adâncă ce i-o porți,

iar invazia parfumului ei de femeie

îți va defini

magia acelor atingeri

ca daruri ale ființei tale pentru ea,

chiar acum îi săruți pleoapele,

apoi buzele,

iar la urechi îi șoptești

o poveste visată să o viseze și ea.

E una din acele povești care i se cuvin.

 – Noapte bună, lumina mea prin care

 îmi mai poate triumfa viața! Voi aștepta un înger!

 

Poate din manuscris, poate din fila care nu se vede,

fiecare vis și fiecare noapte o are.

Nu știi! Încă nu o știi…

 

 Poveste cu final deschis

 

Asişti la scurgerea timpului.

Aveau lumina aprinsă şi ziua-n inimile lor.

Vântul nu se-ntoarce niciodată,

cu fiecare suflare le poartă cântul inimii.

O frântură s-a arătat! Sunt foarte multe.

O să te duci pe câmp

şi-o să-ţi pui urechea pe pământ

să asculţi ce doruri le-au rămas necântate.

Sunt broboanele de sudoare ale îngerului

ce le ţine-n braţe sufletul, atât de greu, uneori.

La poarta sufletului tău stă ea şi-ţi zâmbeşte.

 

O mie de ani e ca o zi, o zi ca începutul şi sfârşitul.

Respiraţie. Îţi pierzi echilibrul

– torent nestăvilit –

şi-ţi desface trupul ca o carte,

scrie şi rescrie viaţa în tine.

Zbori? Atunci zboară, zboară până aici!

– Mă cauţi, mă simţi, mă sorbi. 

 Oare, mai rezist? Vezi, tocmai forţa asta?! 

 E în tine ceva! Ce e acolo?! Asta mă sperie!

 Trăiri ce trec prin mine, furtună şi foc,

 puteri ale naturii se năpustesc,

 o explozie a naturii, din adâncuri. – îi spui.

 

O nebunie, un zâmbet, o lumină,

furtună de dorinţe, vârtej de stări şi-emoţii

purtăm cu noi, în noi!

Eşti prins între lumile mele,

îmi simţi durerea, mă strângi în tine,

iubeşti la nebunie tot ceea ce simt,

fiecare picătură de emoţie ce-o declanşez.

– Adierile tale mă adâncesc mai mult în tine, 

 în trupul tău, da… Îmi place să te simt, 

 îmi plac atingerile trupului tău,

 un strigăt după mai mult, nebunia mea! 

 Mă aduci în acel loc unde mă simt liber,

 trezeşti în mine ceva,

 acel loc de unde pot să privesc!

 

Tu, eu… acelaşi eu. Să nu mai fugi!

Să nu te mai temi!

Eternitatea o trăim prin noi, cu noi.

– Trăieşte cu mine veşnicia!

Ridică marama! Cum suntem? – Doi frumoşi.

Îţi simt lângă mine respiraţia, contopiţi suntem.

 Te strâng la piept, te ţin strâns.

 Stai aici, să o liniştim,

 în armonie deplină se va reaşeza

 în pulsaţiile ei de linişte! 

 Te mângâi uşor pe umeri,

 pe frunte te sărut, 

 în păr îmi simţi respiraţia,

 îţi aşez mâna pe trup,

 simt cum palpită uşor. 

Uităm de timp. Noi lumi se nasc.

 

– Toată plăcerea aş pune-o pe altar.

 Simţirile tale sunt

 ca un răsărit al fiinţei mele.

 Renasc în şi cu tine. Mă răvăşeşti.

 Am bucurie enormă să te simt,

 să te gust, să te descopăr, 

 inima mea e ca un foc,

 o nebunie mă cuprinde.

 Mereu e aşa.

 Trăiesc într-o lume a viselor,

 acolo e lumea unde mă simt eu.

 E lumea descrisă de tine,

 lumea în care totul e posibil

 şi lumea pe care o doresc.

 În lumea ta mă-ntâlnesc cu tine,

 tu mi-ai descoperit-o,

 m-ai adus în ea,

 acolo te-am întâlnit,

 întâlnindu-mă,

 trăiesc cu tine acolo.

 Sunt al tau… tot ce simţi!

 Eşti a mea… atât cât simt!

Suntem noi! Sămânţa iubirii

încolţită-n timpul nostru. Poveste fără final…

—————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

28 ianuarie 2o18