Atingerea Cuvântului
Pe traseul iluzoriu înaintezi
prin vântul puternic,
abia respiri,
mergi şi mergi,
de nicăieri se-aud voci,
întinzi mâna, nu vezi nimic.
Un fir fragil între două puncte!
Prin sunetele împrăştiate peste tot,
lacrimile pier
ca aburii ceţii dense, compacte,
fără un punct de reper,
fără urme.
Un înger printre nori, în bucla de gânduri,
răspândind o lumină radiantă!
Cuvântul te frământă
– şi Cuvântul s-a făcut trup -,
în puterea lui
stau viaţa şi moartea.
Te îmbrăţişez frunză a copacului universal,
umanitatea din fiecare picătură
ce înmugureşte,
înveselind forma de viaţă!
Te îmbrăţişez copac al vieţii,
o uşă deschisă
spre a descoperi
imensa iubire divină!
Culorile curcubeului
Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor țâșnesc
stoluri, stoluri de cuvinte,
ca într-o călătorie în necunoscut,
pulsează în noi continente,
purtate în buzunarul gândurilor,
se eliberează, apoi,
rostite sau scrise,
tălmăcite sau neînțelese,
pure sau încărcate,
liniștite sau impulsive,
nuanțate, vulnerabile, fragile,
când simple, provocatoare,
vii, vibrante,
de o frumusețe seducătoare,
pline de lumină, calde, muzicale,
jucăușe, temerare,
când triste, reci, stângace, încercănate,
grele, discrete, însingurate,
uitate, pierdute
sau regăsite-n noapte,
alină, vindecă ori rănesc,
din durere sau frică,
într-un vârtej de gânduri
ne ating, ne înalță
sau ne coboară până
la marea sărbătoare a inimilor.
Pe cer un curcubeu.
Adresa inimii tale este în inima mea.
În drumul spre lumină…
În drumul spre lumină,
punctul acela de intersecţie
al veşniciei cu timpul,
cu aripile tale albe
treci, în viteză,
prin abisul nopţii întinse,
tot mai adânc, tot mai departe.
De tine nu te poţi ascunde,
schimbarea
doar tu o faci, ştii bine!
Pătrunzi în ochiul taifunului,
aluneci în toate direcţiile,
tot mai adânc, tot mai departe,
prin toate fisurile existenţei.
Explorezi dureros, solitar,
chinuit prin furtunile deşertului
– chiar dacă ştii,
niciodată nu eşti singur -,
continui să treci
de uşi, praguri, trepte,
axe şi noduri,
mistuit în căderea în tine.
Nu te mai zbaţi, nu te agăţi de nimic,
elimini orice ancoră,
orice te reţine.
Cufundat în liniştea purificatoare,
priveşti atent, clar,
lucid,
cu înţelegere, cu acceptare,
proiecţiile nălucilor tale.
Dai deoparte umbrele,
himerele, temerile,
învelişurile moi, colorate.
Din miezul tău de lumină
pluteşti euforic, îţi asculţi vocea
şi-ţi reiei forţa uitată demult.
Deschizi ochii,
te înalţi spre tine, Acasă,
în urmă laşi
aluviunile adunate
să curgă,
să curgă, să curgă,
topite în strălucirea dimineţii.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
14 decembrie, 2018