O clipă dăruită cuiva
Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,
prin ce sunt oamenii vii, iubitule?
– A fost şi contopire,
şi trupuri de lumină! Vino, sufletul meu!
Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,
poţi recunoaşte culoarea ce curge pe luciul apei
fără a putea opri clipele?
– Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,
când ajungi în esenţa cuiva, în adâncuri,
un vulcan ţi-e trupul. Între obişnuinţă şi cunoaştere,
doar perlele rare fac diferenţa!
Prin culoarea iubirii, o întâlnire a două inimi,
asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc,
cu-atât mai preţioasă e lumina.
De ce ne cenzurăm adevărul din noi,
de ce şi faţă de cine, cui ajută?
Caută-ţi adevărul profund, iubirea,
o alchimie prin care puţini au acces!
– Cine are curajul
să se uite-n ochii lui Dumnezeu?
Cine iubeşte.
Dumnezeu este Iubire, Lumină şi Viaţă!
– Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor,
la o rotaţie perfectă a pământului se întâmplă.
O clipă dăruită cuiva!
Ca un curcubeu este viaţa,
în dansul inimii, câmpul de flori a-nflorit,
multă dragoste risipită-n acele locuri,
noi galaxii se nasc,
se-ncheie ceva ce nu mai are continuitate.
O picătură din tine mi-ai adus
Aşhi di bunu, nu ari mardzânji
– nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!
În neant dispar toate,
importantă a fost trăirea, fiorii iubirii
şi fluxul care-a curs în spirale succesive,
chiar dacă-ai închis tot trecutul,
chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.
În Utopia Nimicului ne risipim
amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut
din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –
Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea
şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,
ştiu că nu poţi construi abundenţa
din hârtie care la o primă adiere de vânt
se va dărâma, dar, hai,
vino lângă mine să împărţim greutăţile!
Vom pleca departe, tot mai departe…
De îndepărtezi furtunile, domolindu-le,
spre-a regăsi fundaţia petalelor,
mă simţi în inima ta.
Simţi bucuria acestei clipe,
un zâmbet poţi să-mi înfloreşti acum?
Timpul şi spaţiul ne separă,
dar energetic nu te poţi îngrădi.
Prin inimă, o poartă-am deschis!
La o rotație perfectă a pământului
se întâmplă asta, – o clipă dăruită cuiva –
Am avut trăiri prea intense, unica mea iubire!
Mai ai, încă, culoarea sângelui viu
din fructele purpurii ale iubirii
şi memoria culorii lor!
Aromate, parfumate fructe!
Culoarea lor a curs vulcanic în noi,
topită din trecutul în viitorul esenţei noastre.
Efemeri ca şi timpul
în propria noastră călătorie suntem.
O picătură din tine,
în pânza mea freatică, mi-ai adus.
Sufletul stă în corp,
face şi el parte din circuitul universal!
Unde-ai plecat cu paleta culorilor?
Lacrima ta picură fierbinte în inima mea.
Cu noi, în veşnicie, ne vom purta iubirea!
Putem părăsi această lume spunând
că am atins cunoaşterea sublimă a sufletului,
cel fără de carte de identitate!
O poveste e viaţa
Spre-a se cunoaşte, omul are nevoie de provocări,
avem acelaşi fond, reacţiile ne sunt diferite
– apogeul simţirilor -,
fiecare primăvară e irecuperabilă, uşor rămâi
de treci peste urmele rămase.
Poate, asta ne-atrage, privind sufletul,
dincolo de imagine – dorinţe, bariere,
cicatrici, vise – un spectacol!
Cel de ieri e diferit faţă de cel de azi.
Plusul de mâine e-un minus continuu!
Din prima clipă,
asemeni vieţii de-o zi a fluturelui
ce nu ajunge să cunoască noaptea acelei zile.
Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă –
Să respirăm clipa acum, inspiră adânc!
Timpul, asemeni valului, va şterge castelele de nisip.
Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic!
La marginea lumii e totul sau nimic.
Când nu mai găsim perfecţiunea,
cui aparţine diferenţa privirii?
Culorii, retina n-o distinge! Nu privim,
ci căutăm, privind, abandonăm şi, iar, căutăm!
Ne căutăm şi ne privim în tot atâtea imagini.
Astăzi nu-i târziu, mâine-i deja departe,
ieri e adevărata pierdere! Nu toate sunt la vedere.
Din contopirea întunericului cu noaptea a apărut Lumina!
Prin câmpul verde ne-am plimbat,
am fost adierea vântului, stea de pe cer!
Voi număra macii noi răsăriţi sub clar de lună.
O poveste e viaţa! Fiecare om are
şi-un colţ negru de unde se alimentează râul.
Puţini separă secundele de minute,
să le oprească nici atât – un moment pe care
nici divinitatea nu-l poate ascunde!
Nu toţi reuşesc să găsească uşa tainică.
Ca s-o găseşti trebuie s-o cauţi,
ca să cauţi trebuie să ştii s-o faci.
Acolo e taina, puţini îi cunosc cifrul!
––––––––––-
Irina Lucia MIHALCA
București
22 iunie, 2018