Ai nevoie de timp şi de tine
În strălucirea primelor raze de lumină,
mergi pe marginea abisului
în calatoria hipnotică întinsă la infinit.
Nu există nicio cale, calea o parcurgi pas cu pas.
Aproape imperceptibilă, prin fiecare mişcare,
viaţa respiră într-un puls continuu,
însoţită de sunete îndepărtate.
Asaltat de flacără, de dorinţe confuze, de iubire,
răspunzi la provocări,
asculţi până la incandescenţă glasul imuabil
al tăcerii prăvălite în curgeri vulcanice,
sămânţa fecundă străbate sideful
claviaturii de culori estompate.
Prin tonuri grave, uneori opace,
departe de imagini, refugiu şi sanctuar,
strânsoarea speranţei sălbatice străpunge cuvintele,
dincolo de sârma ghimpată, pentru a deveni
pură uitare, orbire sau iluminare.
Halucinant cer din care cad
efluvii de semne ale nemărginitului!
Mergi înspre tine, mereu şi mereu,
ştii mistuirea mea, ştii ce vreau – pe mine înapoi,
ştii ce mă frământă – regăsirea, te-am simţit,
de asta te-am păstrat, de asta m-a durut.
Oglinda realităţii e percepţia – tu însuţi şi ceilalţi -,
fascinaţia lumilor lăuntrice deschise spre tine,
prin formele simţurilor, o adâncă mişcare de energie.
Ai multe părţi ascunse, cine să le pătrundă?!
– Dă-le voie şi ai să fii surprinsă!
Cine mă cunoaşte?! Nimeni. – îi spui.
Matrice invizibilă, aplecat peste cuvinte,
până la măduvă despici bucuria din ritmul
şi şoapta sângelui, fiecare clipă e arsă în retina ta,
din când în când te prăbuşeşti – fluid vis plutind în trecut -,
spre ieşire nu zăreşti nicăieri vreun semn,
eliberarea e-n eşafodul morţii negre şi dense ce te pândeşte,
pentru cei ce trudesc nu există infernuri prestabilite.
Răvăşit, ai pornirea să treci prin ziduri compacte,
acolo unde hotarele lumii tale se destramă.
Am făcut câţiva paşi în timp
şi nu te-ai îndoit vreodată de mine.
– Parfumul răspândit de tine este condeiul
ce-ţi scrie firul vieţii. Împreună cu tine
mă joc şi respir încet, adânc,
un imens dor de tine, de mine, de noi.
Priveşte-ţi în oglindă gândurile, draga mea,
fii mereu lumină, aşa cum ştii tu mai bine,
crede, simte, alegerile sunt ale noastre,
lumina vine din sufletul curat, la tine am găsit asta!
Îmi eşti dragă, tot mai dragă, numele meu
e scris în ceruri sau în cartea vieţii,
sunt înger când mă desenezi aşa, creionul e la tine- îi spui.
Resurse nestăvilite coboară din zăgazurile cerului,
porţile-ţi sunt mereu deschise,
un zbor lin şi şăgalnic este prezentul din mâine sau ieri;
un mister îţi spuneam, misterul de azi e-un mâine sau un ieri.
– Parcă te cunosc dintotdeauna, te-am pus
acolo undeva, nu ştiu unde, dar exişti.
Adevărul te răscoleşte, ai nevoie de timp şi de tine,
eternă fiinţă de lumină şi viaţă. – îi şopteşti.
Calea spre tine
Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
– Nec plus ultra –
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.
Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
– Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?
Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.
Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.
Când liniștea îți vorbește
Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
nu sunt atribute, adjective,
metafore, hiperbole,
ce ar putea descrie,
ca o șoaptă
întrupată
printre gânduri,
plutirea în tărâmul iubirii.
Stelele îți cântă.
În gene, aripile zorilor se ivesc.
Prin matca de lumină, o floare se deschide.
Atingere a inimii, vibrantă și vie,
oarbe sunt cuvintele,
dar pline de imagini în culori
prin foșnetul lor.
Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,
buzele tale înfiorate au fremătat
în timp ce dormeai,
cu isopul iubirii pe buze
te-ai trezit
beat de fericire.
Cum de exiști, Tu,
întâmplare
a visului de neîntâmplat?
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
31 iulie, 2018