Aripile noastre uitate
Într-o particulă misterioasă
încape întregul univers.
În noi s-a creat,
acum cuvântul există
şi-odată cu el
viaţa
pulsează
în stele, planete,
natură, om, lumi infinite.
Lumina
îşi cere întruparea.
Ne naştem, murim,
revenim în lumină. Suntem.
Nici început, nici sfârşit nu există!
Totul este lumină,
în razele ei ne e scris viitorul.
Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!
Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare,
vei prinde, până la urmă, una.
Asculţi glasul culorilor?
Sunetul, odată creat, continuă
să existe etern,
chiar şi-n adâncă tăcere.
Cu toate simţurile atingi lumina muzicii,
eternul ciclu al paradisurilor stelare,
în infinit se-ating liniile paralele.
Inspiră, priveşte şi-ascultă
prin respiraţie
ochii şi-auzul universului!
Cândva aripile ni se vedeau,
încă le mai avem,
copiii şi tinerii
le folosesc în zborul lor
prin lumi nevăzute.
Cu aripile tinereţii, gândul
prinde înveliş în azurul cerului.
Asculţi bătăile inimii?
Sunt părţi din simfonia pământului
ce-şi poartă în noi
mesajul – viaţa are un sens -,
nu uita cine şi de ce suntem aici.
Solaris
Sub pecetea lui Solomon, timpul şi spaţiu se diluează.
Ameţitor, cu arome tari, pătrunzătoare,
într-un ritm obsedant,
abrupt, dinamic şi fluid,
sub potopul iubirii o auzi cum geme încet,
vrei să-i simţi gura pe trupul tău,
buzele ei flămânde îţi caută gustul iubirii.
O simţi cum tremură încet, ah, o simţi!
– Hai, iubito, ia-mă în braţe! Desfă-te, floare a iubirii mele,
să-ncep să te sărut cu mângâieri
şi tremurul dorinţei să-l simt electrocutat,
să cad pe tine de-atâta nesaţ dorit, să beau din tine!
Mi-e foame de tine, iubito, te visez,
soarele meu creator de curcubee
peste sufletul meu zdrenţuit de furtuni,
limanul meu de linişte
te caut prin univers
şi te găsesc, mă uit la tine
să-ţi descos gândurile, trăirile, visele!
Îi simţi respiraţia cum tremură,
lumină curgătoare, realitatea eterică
se contopeşte cu visele tale,
agăţându-se de dorinţe, încă, neformulate,
împins printr-un vortex spre
o nouă recunoaştere a ceea ce eşti.
Un stâlp de flăcări
cerul de-azur îţi luminează.
Asemeni fiului risipitor, cazi în genunchi,
aplecat în faţa desfacerii zăvorâte în lacrimi,
de parcă ai privi pe un geam aburit,
se deschid şi închid lumi.
Îndoielile şi întrebările ţi-au fost limpezite,
prin uniunea sacră a flăcărilor gemene.
Fascinat şi sedus, acum ştii,
contopirea oamenilor este un dar,
capătă proporţii copleşitoare.
Într-o oglindă, în magice poveşti,
se desfăşoară tulburător pe ei înşişi şi, reciproc.
O călătorie siderală spre tine,
doar pentru tine, diamantule, cât timp exişti,
cât timp eşti Tu, cel ce respiri viaţa!
O stea se-aprinde…
O stea se-aprinde, călăuzindu-te.
Suntem vis în vis
şi visul îl numim viaţă!
În noaptea durerilor tale,
să nu te pierzi în hăuri
te-am ţinut de mână.
– Alungă păsările negre,
îţi sfârtecă inima,
ai forţa asta,
nu te lăsa doborât! – mă auzi
printre vocile cerurilor.
În vânt s-au risipit stihiile anilor,
în vânt au zburat stolurile de gânduri
presate între pleoape.
Te-ntorci la tinereţea ta,
poveste a începutului,
în cazul în care ai fost fericit
că a doua zi
va fi mai mult timp,
în cazul în care o altă piatră
va forma
un nou cerc pe firul apei,
în cazul în care inima-ţi strigă
cu voce tare: – Mi-e dor!
E plata vieţii
pentru tot ceea ce-ai tânjit.
Prin uşa deschisă, nevopsită,
pătrunzi în pădure,
acolo unde farmecul
răspândit prin vene este sălbatic.
Clopotul bate luminos, clar,
efectul unei poveşti de iubire
ţi-a întins
fiecare fibră din corp,
coardele tale vocale sunt mute.
Din frământări născute
– allegro assai – pasional,
cercul a-ntors timpul
pentru a-ncepe o nouă sonată.
În fuga fanteziei în alb,
o singură voce strigă la lună
cerând sărutările dorite.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
28 decembrie, 2018