Continuând o frumoasă tradiție, revista „Familia”, cea în care, la 25 februarie/9 martie1866, Mihai Eminescu și-a făcut debutul literar, îi dedică un nou număr, prilejuit de festivalul de la 28 februarie 1937, organizat la Oradea. Acesta trebuia să marcheze aniversarea a 70 de ani de la debutul Poetului în „Familia”, dar ideea festivalului a venit cu puțină întârzâiere. În plus, demersurile necesare organizării unui astfel de eveniment, stabilirea unui calendar al manifestării, invitarea și confirmarea participării unor personalități din lumea literară, dar și piedicile apărute pe parcurs, au amânat desfășurarea festivalului, acesta având loc abia în anul următor, spre sfârșitul lunii februarie.
Ca urmare, numărul omagial Eminescu de care aminteam (”Familia”, nr. 3-4, martie-aprilie 1937) va apărea la începutul primăverii și îi va fi dedicat aproape în exclusivitate. Chiar de pe supracopertă, sub numele revistei, ne întâmpină o fotografie, care reproduce chipul Poetului materializat în bustul pe care sculptorul Oscar Han l-a realizat pentru orașul de pe Crișul Repede.
Sumarul revistei este deschis de articolul „Eminescu și Familia”, în care autorul, M. G. Samarineanu, directorul revistei, prezintă viața zbuciumată a marelui nostru poet, legăturile acestuia cu „Familia” lui Iosif Vulcan, dar și motivele care au stat la baza organizării festivalului: „Revista Familia avea o datorie să găsească prilej ca să evoce pe marele Eminescu. A fost doar unul din cei mai străluciți ai ei colaboratori. Familia și-a împletit tinerețea cu mugurii de floare de cireș ai încercărilor și primelor realizări literare ale lui Eminescu. Dela 1866 până la 1869 marele poet al neamului nostru nu a publicat de cât în Familia. Începând cu „De-ași avea”, scrisă la 1865, pe când robotea probabil în „canțâleria” tribunalului Botoșani ca grămătic cu o caligrafie de credeau mulți că va face strălucită carieră funcționărească, Eminescu, de 16 ani numai, fugar dela Ober-Gymnazium din Cernăuți, nu publică de cât în Familia. Doar panegiricul lui Aron Pumnul apare în broșura „Lăcrămioare Invățăceilor” din Cernăuți, în ianuarie 1866. Până pela 1870, când își începe colaborarea în „Convorbiri Literare”, revista lui Iosif Vulcan, „Familia” aceasta, era singura spre care Eminescu își diriguia scrisul. Și ce caldă înțelegere a găsit la Familia, Mihai Eminescu!…” Articolul este completat cu o fotografie a Poetului, prima și cea mai cunoscută, cea realizată la Praga în anul 1869, pe cînd Eminescu avea 19 ani.
Urmează un amplu articol, „Eminescu în lumina timpului nostru”, desfășurat pe întinderea a cincisprezece pagini și semnat de Cezar Petrescu, al doilea sărbătorit în cadrul festivalului. Acesta nu-și propune să facă o analiză a operei poetice a lui Mihai Eminescu, cel căruia îi dedicase romanul biografic „Luceafărul”, ci se va apleca asupra actualității publicisticii sale, îndeosebi a doctrinei politice și naționale susținute de acesta. „Tot ce-a scris ziaristul Eminescu în „Timpul”, vreme de 7 ani; mai înainte de aceasta în „Curierul de Iași”; tot ce-a formulat el în acea minunată și substanțială prelegere publică: „Influența austriacă asupra Românilor din Principate” – prelegere rostită la 14 martie 1876, în Iași, sub auspiciile crecului Junimea – tot, fără excepție, a rămas actual de cea mai nevestejită prospețime. A fost verificat și confirmat de timp… Problemele puse de scriitorul național și social Eminescu dăinuiesc și astăzi”.
În argumentarea demersurilor sale, Cezar Petrescu apelează la însemnările lui Alexandru Vlahuță, la amintirile lui Ion Luca Caragiale, dar și la discuțiile contradictorii avute cu Panait Istrati, cel care, analizând „Doina” își exprima indignarea față de „blestemul de bocitoare” invocat de poet. Până ce, după o călătorie în Rusia, „vagabondul” Panait Istrati avea să-și schimbe părerea, mărturisind cu sinceritate: „Măi! Mare dreptate aveai și mare naiv am mai fost!… Abia acum înțeleg eu deplin pe Eminescu… Învățase el la Viena și la Berlin, era el discipol al lui Kant și Schopenhauer, visa el, tânjea el după o nirvană budică… Dar era de aici. El era de-al nostru. Cânta o durere a noastră și striga pentru o dreptate a noastră…”.
„Toată opera lui Eminescu de dincolo de registrul liric, toată poezia naționalistă care complectează cu alt răsunet articolele și studiile sale asupra stărilor din Principatele Unite și din ținuturile încă neeliberate de atunci, este inspirată de asemenea realități palpabile”, subliniază Cezar Petrescu, care precizează că nici „astăzi climatul României Mari nu este prea deosebit de cel al Principatelor Unite, după înscăunarea lui Vodă Carol I… Plutește o dezamăgire fără pricini definite. E sigur că trăim o răscruce de destine. Altfel am visat că va fi România-Mare – și altceva este! Tot așa, cum altfel a visat generația lui Eminescu o Românie-Mică, dar pe veșnicie unită”.
Pagina următoare este dedicată poeziei „Lui Eminescu”, pe care poetul și scriitorul Ludovic Dauș o recitase la șezătoarea care a urmat în partea a doua a manifestării de la Oradea. „Gândirea, viersul tău stau strajă / La toate câte΄nfiripăm, / Ai dat o haină limbei noastre, / Hotarele în care stăm”. Așa își începea Ludovic Dauș elogiul adus marelui omagiat.
În articolul „Eminescu”, Ion Agârbiceanu își exprimă tristețea pentru faptul că „mulți ani Mihail Eminescu n΄a fost cunoscut publicului cetitor decât din poeziile ediției Maiorescu… Publicul cetitor nu a cunoscut începuturile, năzuințele și lupta pentru desăvârșirea formei. Dar, în aceaiași vreme, n΄a cunoscut nici personalitatea întreagă a poetului. Postumele, colecția lui de poezii poporale din toate provinciile românești, încercările de versificare a altor legende – în cari fragmentele geniale nu sunt rare, ca și articolele politice și sociale, au văzut lumina abia în primul deceniu al secolului nostru”.
Considerând aceasta ca o mare pierdere, la fel și faptul că aproape trei decenii Eminescu a fost cunoscut numai ca poet, Agârbiceanu afirmă că „dacă Eminescu ar fi fost cunoscut și ca un mare doctrinar al naționalismului, cu componentele sale: conservatorismul monarhic și creștinismul, – suntem siguri că înrâurirea lui, dela început, ar fi adus mari servicii ideologiei, sentimentului și disciplinei naționale. El ar fi fost apostol al vremurilor de azi, încă dela 1890”.
„Dacă el ar fi fost cunoscut întreg de la 1890 sunt sigur că nu s΄ar fi produs nici un curent pesimist pe urma lui și că nu ar fi avut nici pe puținii dușmani, neînțelegători, pe cari i-a avut. S΄ar fi convins atunci, dela început, toată lumea că în viața nației Eminescu a fost un luptător, un apostol îndrumător, și că pesimismul său nu are o doctrină, ci o excepțională sensibilitate individuală mai mult decât o convingere de viață”, susținea același Agârbiceanu.
În studiul intitulat „În jurul peisagiului eminescian”, criticul literar Tudor Vianu subliniază locul și rolul naturii în creația acestuia, susținând că „poezia lui Eminescu este plină de freamătul pădurii, de șoapta apelor care o străbat, de magia lacului deschis în mijlocul lui, de cântecul păsărilor cari i se adăpostesc în ramuri”. Pentru exemplificare, criticul reproduce câteva versuri din poezia „Mușatin și Codrul”, poemă care „prezintă o mare însemnătate pentru caracterizarea peisagiului eminescian. Căci aci se găsesc, ca într΄un adevărat rezumat substanțial al viziunii sale, mai toate firele artei de peisagist a lui Eminescu”.
Urmează apoi scriitorul Ion Al. Brătescu-Voinești, care, în articolul „Luceafărul. Din pragul apusului”, prezintă o destăinuire făcută lui, în urmă cu peste patruzeci și doi de ani, de Titu Maiorescu, cu rugămintea acestuia de a fi dezvăluită publicului „mult mai târziu”. Este vorba despre încercarea lui Maiorescu de a-l convinge pe Eminescu, care devenise aproape un membru al familiei criticului, de faptul că o căsătorie cu Veronica Micle, intenție prezentată de acesta, i-ar crea numai greutăți și l-ar îndepărta de poezie. Cum la toate argumentele sale, Eminescu se arăta îndărătnic, susținând că „la nevoie voiu munci pentru amândoi” sau chiar s-ar lăsa de poezie („Mă las de poezii. Poate ar fi fost mai bine pentru mine dacă n΄aș fi scris nici un rând de poezie!”), Maiorescu recurge la un gest extrem, confiindu-i că „cea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste…, n΄o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el….”.
Ce-a urmat discuției celor doi este binecunoscut astăzi: Poetul nu a mai călcat multă vreme pragul casei lui Titu Maiorescu, s-a certat cu Veronica și Caragiale, au urmat apoi alte împăcări și despărțiri, dar căsătorie niciodată.
Un număr însemnat de pagini ocupă articolul semnat de Nicolae Roșu, „Actualitatea ideilor lui Mihai Eminescu”, care, după o sumară trecere prin publicistica eminesciană, concluzionează că „pentru contemporanii săi Mihai Eminescu a fost un îndrumător, un deschizător de orizonturi; pentru breasla ziariștilor de eri sau de totdeauna, un criteriu moral, un exemplu viu de corectitudine profesională și de demnitate omenească. Luminând cu o viziune profetică idealurile românismului, Mihai Eminescu se integrează veacului XX prin dinamica și pragmatica ideilor sale. Timpurile de astăzi îl revendică integral, în măsura în care problemele sociale și politice de astăzi, nu se pot rezolva decât prin înfăptuirea ideilor lui Mihai Eminescu”.
În continuare, în „Leopardi și generația lui Eminescu”, italienistul Alexandru Marcu face o scurtă analiză a modului de receptare în țara noastră a lui Giacomo Leopardi, un subiect generat de serbările comemorative organizate de Academia de la Roma la împlinirea a o sută de ani de la moartea poetului. „Generația de citititori ai poeziilor lui Eminescu a căutat să-și apropie opera marelui pesimist italian. Ea l-a consacrat în conștiința noastră drept unul din marii creatori de Artă, în Panteonul celor mai strălucitoare glorii”, sublinia Alexandru Marcu.
Din revista „Convorbiri Literare” este reprodus articolul poetului Ion Pilat, „Poezia pură la Eminescu. Note dintr΄o conferință”, articol presărat de numeroase versuri din creația eminesciană care dovedesc căutările neîncetate ale Poetului pentru găsirea formei „care exprimă adevărul”. „Acestei preocupări de poezie pură, așa de vie – am spus-o – la Eminescu, i se datoresc frumoasele și numeroasele lui reușite pe un tărâm atât de anevoios. Aici, după noi, stă geniul poetic al lui Eminescu. Arta sa poetică și talentul său de făuritor maestru al versului i-a îngăduit să ducă la desăvârșire ceea ce natura îi dăduse instinctiv: fluidul poetic. De aceea vedem pe Eminescu atribuind formei importanța capitală pe care o are, studiind cu migăleală armonii noui, necunoscute până la dânsul limbei române, sau însușindu-și până la identitate eminesciană forme întrebuințate stângaci înaintea lui de alții”.
Articolul „Curentul antieminescian în Ardeal. Amintiri” al lui Septimiu Popa pornește de la cartea canonicului Alexandru Grama, „Mihai Eminescu”, apărută la Blaj, la 1890. Autorul cărții contestă originalitatea operei lui Eminescu, afirmând că versurile sale nu au nicio valoare literarară și, chiar mai mult, îl consideră un plagiator al poetului austriac Nikolaus Lenau. Ca urmare, atât din librării, cât și din bibliotecile școlare, toate exemplarele poeziilor lui Eminescu au dispărut, astfel că absolvenții școlilor blăjene din acele vremuri aproape nu știau că a existat vreodată Eminescu. Cu timpul, însă, lucrurile au revenit la normal prin anii 1897-1899, când, chiar dacă cu oarecare reticență la început, începea să se vorbească tot mai mult despre Eminescu.
Rubrica „Reportaj” prezintă, în articolul „Eminescu la Oradea. Festivalul de la 28 februarie”, apărut sub semnătura lui M. G. Samarineanu, o cronologie detaliată a felului în care au decurs activitățile legate de organizarea și desfășurarea festivalului. Sunt prezentate demersurile directorului „Familiei” pe lângă Societatea Scriitorilor Români din București, Asociația Scriitorilor Români din Ardeal, Academia Română, Fundațiile Regale și autoritățile locale, răsmerița provocată de un obscur profesor orădean, activitățile derulate în cadrul festivalului, începând cu parastasul de la Catedrală, depunerea de flori la bustul lui Mihai Eminescu, banchetul de la Casina Română și până la șezătoarea scriitorilor de la Teatrul Regina Maria, care a încheiat festivalul. De asemenea, spații ample sunt acordate luărilor de cuvânt ale reprezentanților instituțiilor invitate, care sunt publicate în întregime în paginile „Familiei”.
„Poezia lui Eminescu în traducere franceză” de Victor Cordoș încheie seria articolelor dedicate în acest număr lui Mihai Eminescu. Autorul face o analiză a traducerii în limba franceză a unor poezii eminesciene, demers realizat de preotul asumpționist Louis Barral. Intitulat „M. Eminesco – Poemes choisis”, volumul a apărut în 1934, la Librairie Lecoffre din Paris. Plecând de la afirmațiile Elenei Văcărescu, potrivit cărora „marii lirici, îndeosebi Eminescu, rămân intraductibili. Ceea ce geniul a construit, iscusința nu poate reconstrui”, autorul evidențiază greutățile pe care traducătorul francez le-a întâmpinat în temerara sa încercare, dar afirmă că „dl. Barral a izbutit, pe alocuri, să adapteze minunat limbii franceze bogata simțire a lui Eminescu”. Demers care nu a fost deloc ușor, așa cum recunoștea însuși traducătorul, când acesta și-a mărturisit „neputința de a menține în tehnica versului francez conciziunea pe care o permiteau poetului român rima locală și idiotismele intraductibile pentru noi”. „Cu toate acestea, concluzionează Victor Cordoș, respectând cadența și armonia interioară a versului, dl. Barral se vădește un adânc pătrunzător în „misterul limbii” din care traduce”.
La rubrica „Note. Idei-oameni-fapte” sunt preluate cinci materiale apărute, prin amabilitatea domnului George A. Petre, în „Noua Gazetă de Vest”: „Manifest pentru tineretul român din Oradea” (semnat Grupul „Familia”), „Către scriitorii cari viu la festival” (M.G. Samarineanu), „Bihorul literar și politic 1848-1918” (Teodor Neș), „Mihai Eminescu” (Ion Samarineanu) și „Mihai Eminescu la granița de Vest” (Alexandru Olteanu). De subliniat că cele cinci articole, ca de altfel întreg numărul ziarului domnului George A. Petre, „Noua Gazetă de Vest”, în care au fost publicate, au fost dedicate festivalului de comemorare a poetului Mihai Eminescu.
„Familia” se încheie cu o „Revistă a revistelor”, în care sunt preluate articolele „Cultul celor ce au luptat pentru credință și ideal românesc” din revista „Albina”, nr. 14 și, respectiv, „Eminescu și grupul Familia”, autor Octavian Ruleanu, din revista sătmăreană „Afirmarea”, nr. 1, ambele cu ample referiri la festivalul de la 28 februarie.
În paginile revistei „Familia” închinate lui Mihai Eminescu mai sunt publicate poeziile „Hangița dela Pelicanul Alb” (N. Davidescu), „Aquarium” (Emil Isac), „Poemele ploii” (C. Miu-Lerca) și „Cartoforul” (Ștefan Baciu), precum și actul II din comedia „Nevasta lui Moș-Zaharia” (Ion Minulescu). Totodată, paginile revistei au fost ilustrate cu fotografii reprezentându-i pe Mihai Eminescu (prima și a patra fotografie), Iosif Vulcan, Cezar Petrescu și Veronica Micle, precum și alte două cu scriitorii care au luat parte la festival (una în fața Casinei Române, cealaltă la bustul lui Eminescu).
––––––
Ionel NOVAC
Cahul, Republica Moldova
15 ianuarie 2020