După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).
Aproape niciunul dintre cei care frecventau ședințele „Junimei” nu a scăpat fără o poreclă, „ceea ce a contribuit la animarea și entuziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele, poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate față de discuțiunile cele mai serioase, au fost scoase și diferitele epitete și porecle cu care membrii, glumind între ei, pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se cinsteau… cu porecle în cea mai sinceră și prietenească bonhomie”. „De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei ai cenaclului, continuă C. Săteanu în amintirile sale, chiar dacă sentimentul de admirațiune a fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp, Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu… Nici chiar dânșii n-au fost dispersați de asemenea onoruri!”.
Poreclele se atribuiau fie individual (Alecsandri – Rege al poesiei, Carp – Șef, Maiorescu – Centrala, Eminescu – Minunescu, Pogor – Biblioteca Contemporană, Creangă – Bărdăhănosul, I. Negruzzi – Carul cu minciunile, Burlă – Rață, Pompiliu – Keșkemet, Xenopol – Factotum ș.a.), fie colective (Cei trei români – Panu, Tasu și Lambrior, Caracuda – al cărei lider era bihoreanul Miron Pompiliu, Cei opt – Gane, Vârgolici, Naum etc., Clefăitorii ș.a.), iar „Hotel” era porecla ce desemna revista „Convorbiri Literare”.
Nelipsite erau și criticile, adeseori prelegerile fiind brusc întrerupte de cei din sală cu imperative de genul „faul”, „porco”, „anecdota primează” și altele.
„Cei mai sensibili la critică erau N. Gane și Eminescu. Cel dintâi zicea câteodată lui Pogor la vreo întrerupere, chiar vorbe tari și amenința că nu va mai ceti nimic în „Junimea”. Negeșit că supărarea îi trecea foarte repede și el revenea întotdeauna zâmbitor în societate și cu un nou manuscript în buzunar, iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mari greutăți l-am putut îndupleca să urmeze” (I. Negruzzi).
„Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma și criticul literar George Călinescu.
Revenind la atmosfera care domnea la „Junimea”, subliniem că „junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scrisori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ivanov către Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –, Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în versuri către prietenii săi buni”. În aceeași notă se înscriu telegramele rimate trimise între junimiști (Bodnărescu lui N. Gane, Ioan Ivanov lui Bodnărescu, Slavici lui N. Gane, I. Negruzzi lui Bodnărescu ș.a.) sau cele pregătite special pentru „faimoasele aniversări junimiste, la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzi, care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru aceste mult așteptate aniversări”.
Mihai Eminescu, care „era și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț, deși întotdeauna cu o umbrelă de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credințelor și convingerilor sale” (G. Panu), s-a conformat cerințelor „secretarului perpetuu”, improvizând rime ușoare, cu caracter glumeț.
În acest context se înscriu poezia dedicată celei de-a zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”, dar, mai ales, cea intitulată „Cântec Caracudesc”, o glumă versificată în colaborare cu Miron Pompiliu, bunul său prieten bihorean. Conturată în ambianța cunoscută a „Junimii” și considerată ca fiind „singura creație scrisă în duet de Eminescu” (D. T. Dulciu), o redăm în continuare:
CÂNTEC CARACUDESC
I.
Era odat΄ – abia-i un an,
Când Tit era puternic,
Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan
Era smerit, cucernic.
Dar, ah! acum sărmanul Tit
La Văcărești el e menit,
O jerum, jerum, jerum,
O quae mutatio rerum!
II.
Și΄atunci când mare Tit era,
Slăvita caracudă
La Trei-Sfetite conăcea
Lipsită de-orice trudă.
Sărmana Caracud´acum
Cu traista calicește-n drum.
O! jerum, jerum, jerum,
O! quae mutatio rerum!
III.
Porunca de surghiun ș-aman
Samson nu vra s´asculte,
Dar iată vine Petrovan
Din Bolgard cu insulte
Și lui Samson i-a zis: sictir!
Căci eu am fost sub Tit martir
O, jerum, etc.
IV.
Iar Bodnarachi desperat
Luat-a traista-n spete
Și-n lumea larg´a alergat
Pân´a dat de Sirete.
Dar pentru el loc de popas
În lumea asta n-a remas.
O, jerum, etc.
V.
Ca jidovul rătăcitor
A dat de mii de chinuri
Și pe la Chiț alergător
Cu lirice suspinuri;
Dar vai de el cum au remas!
Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.
O, jerum, etc.
VI.
Atunci Samson în jamantan
La Iași se-ntoarse iară,
Să-și facă traiul cel serman
Cu vai și cu ocară
Și iată, lucru neauzit,
El într-o zi ce ne-a grăit:
O, jerum, etc.
VII.
Cei de pe urmă pantaloni
I-am dusu-i la răcoare
Și-mi zise Ițic Solomon
Că-s rupți între picioare,
Dar eu i-am declarat formal
Că asta-i lucru natural.
O, jerum, etc.
Textul poeziei se regăsește în manuscrisele lui Mihai Eminescu aflate în păstrare la Academia Română, pe paginile purtând ștampila „Muzeul Literaturii Romîne”, sub care este menționată cifra 23. Poezia poate fi consultată și în manuscrisele facsimilate și tipărite în 38 de volume, sub conducerea academicianului Eugen Simion, directorul de atunci al Academiei.
Având în vedere strânsa prietenie dintre Mihai Eminescu și Miron Pompiliu, situație care ar explica motivația „creației în doi”, întrebarea care se pune acum se referă la data și evenimentul care i-au determinat pe aceștia să scrie „Cântecul Caracudesc”. Parcurgând încă o dată cu atenție textul poeziei, versurile „… acum sărmanul Tit / La Văcărești el e menit” ne pot da o mare mână de ajutor.
După cum este binecunoscut din amintirile contemporanilor săi, Titu Maiorescu, numit pentru prima oară ministru (1874) al departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice, „alese pe Panu și pe Lambrior din Iași, pe Gr. Tocilescu și G. Dem. Teodorescu din București și-i trimise pe socoteala Statului la Paris ca să studieze, unii istoria, alții filologia și în special limbile slavice. Dintre toți numai Teodorescu și Lambrior s-au ținut de programa guvernului…” (I. Negruzzi).
În martie 1876, după căderea guvernului lui Lascar Catargi, Maiorescu, împreună cu alți membri ai fostului guvern este dat în judecată și acuzat, între altele, că i-ar fi trimis pe cei patru tineri la Paris fără concurs. „Procesul politic n-a mai făcut un pas înainte și mă interesează tot atât de puțin cum nu-mi pasă de japonezul Ten-Fun-Daivio, iar nici de cum de subscrisul eminent om de stat, care fără nicio aspirațiune practică a dus-o atât de departe încât în conștiința compatrioților săi trăiește ca un înveșunat și satanic revoluționar”, îi scria cu sarcasm Titu Maiorescu, la 6/18 octombrie 1876, surorii sale Emilia.
Procesul se va tărăgăna până la 26 ianuarie 1878, când, în lipsa unor dovezi palpabile privind presupusele acuzații, ministrul Ion Brătianu cere Camerei de Consiliu „să sfârșească odată cu această nenorocită chestiune”. În aceeași zi, Camera, „cu toată împorivirea lui Pantazi Ghica, votează fără discuție retragerea acuzării miniștrilor conservatori. Votul se dă cu 55 bile contra 6. Monitorul constată apaluzele deputaților, aceloraș deputați care cu un an și jumătate în urmă aplaudaseră darea în judecată” (T. Maiorescu).
Coroborând acuzația de la 1876 cu o posibilă condamnare la închisoare a lui Titu Maiorescu și a celorlalți membri ai fostului guvern Catargi („La Văcărești el e menit”), înclinăm să credem că poezia „Cântecul Caracudesc” ar fi putut scrisă de cei doi pentru banchetul „Junimei” de la sfârșitul aceluiași an 1876, când procesul era în plină desfășurare, iar cei pasibili de pedeapsă ar fi putut fi încarcerați în închisoarea Văcărești. Iar prin faptul de a fi fost scrisă în colaborare cu statornicul său prieten, fidelul până la moarte Miron Pompiliu, poezia rămâne încă o netăgăduită dovadă a legăturii inegalabilului Poet cu Bihorul și minunații săi oameni.
––-
Notă: Poezia mi-a fost semnalată recent de către apreciatul și binecunoscutul eminescolog Dan Toma Dulciu, căruia și pe această cale îi aduc prinosul meu de recunoștință și mulțumiri.
–––––-
Bibliografie:
Călinescu, George – Viața lui Mihai Eminescu, Editura Cultura Națională, București, 1932
Maiorescu, Titu – Istoria contimporană a României (1866-1900), Editura Librărei Socec&Co, SA, București, 1925
Negruzzi,Iacob – Amintiri din „Junimea”, Editura Cartea Românească, București, 1943
Panu, George – Amintiri de la “Junimea” din Iași, Vol. I, II, Ed. Remus Cioflec, București, 1942
Săteanu, C. – Figuri din „Junimea”, Editura Bucovina, București, 1936
Ionel NOVAC
Cahul, Republica Moldova
15 Ianuarie 2020