Ionel NECULA: ,,Mic tratat de Poetică”, de Adrian Botez

       A trecut multă vreme – de fapt, multe decenii – de când Adrian Botez mă ţine în priză calofilă, trimiţându-mi, cu o consecvenţă de prieten adevărat, cărţile sale, parcă special pentru a mă fascina şi complexa cu productivitatea sa. Este, după câte-mi dau seama, unul dintre cei mai productivi scriitori, din câţi conţine breasla noastră actuală.

      Dacă-l invidiez? Bineînţeles, dar nu pentru prolificitatea sa genuină, ca autor, ci pentru neputinţa mea de  a mă ţine în ritmica noutăţilor propuse de el şi pentru că îmi induce un simţământ de culpă prin omisiune, prin mulţimea isprăvilor sale scriitoriceşti, rămase în afara capacităţii mele de lectură.

      Recent, ne propune, iată un Mic tratat de Poetică (Editura Rafet, Rm. Sărat,2019) – lucrare curajoasă şi mai mult decât necesară spiritului nostru public, marcat de o inflaţie de poeţi prolifici şi agresivi : mulţi dintre ei nici n-au auzit de imperativele actului de creaţie, dar scriu carte după carte, ajungând ca numărul cărţilor publicate să fie mai mare decât al celor citite, în toată perioada formării lor intelectuale. A fost o vreme când fenomenul acesta a mai fost descurajat, de către Alex Ştefănescu şi emisiunea sa televizată Tichia de mărgăritar, dar fenomenul a devenit prea generalizat, pentru a fi asanat de o singură emisiune.

      Am avut posibilitatea să cunosc mulţi premianţi ai Festivalurilor de poezie, organizate peste tot în ţară, şi mulţi dintre cei ce-mi induceau o nestăvilită îndoială, încercau să mă convingă, prin numărul mare de premii obţinute, la aceste manifestări. Voiau să mă convingă prin cele 18-20 de premii obţinute, pe la diferite festivaluri din ţară. Uneori, mi-am arătat surprinderea, chiar şi faţă de juriile stabilite să decidă asupra calităţii şi valorii lucrărilor prezentate la concurs – şi m-a consternat explicaţia oferită : precum că din plicurile primite, trebuia, musai trebuia să aleagă şi să premieze pe cineva, chiar  şi în condiţiile când diletantismul şi precaritatea erau evidente. Nu-s deloc sigur că toţi aceşti tineri care bat la porţile afirmării literare au o idee, oricât de vagă, de teorie literară, c-au auzit despre Poetica lui Aristotel, despre Arta poetică a lui Boileau, sau despre alte exegeze de teorie literară, mai noi,  apărute în ultimii ani.

      Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară şi umple un mare gol din eseistica românească. Cred că şi îndelungata lui experienţă de profesor şi de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcţionat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilităţi literare şi cu vocaţie creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i aşeze într-o direcţie, într-o opţiune, într-un sens şi într-o manieră literară, cu toate motivaţiile teoretice, asumate imperativ. Cineva trebuia să atragă atenţia numeroşilor amatori – celor mulţi, care fac literatură după ureche şi-şi trâmbiţează genialitatea claxonat – că actul de creaţie literară implică anumite rigori, o anumită cultură, că nimeni nu poate răsări din nimic, în absenţa unui pat germinativ productiv.

      Adrian Botez şi-a asumat acest rol propedeutic şi pune la dispoziţia tinerilor creatori, dar şi tuturor celor interesaţi, un instrument de lucru, un îndrumar care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a celor dornici de afirmare literară. Ba, chiar merge mai departe şi consideră că şi facultăţile de profil au nevoie de un curs universitar, care să inducă studenţilor exigenţele actului de creaţie.

      Locul geometric al întregii arhitecturi propuse de Adrian Botez este Cuvântul, dar Cuvântul în înţelesul lui biblic, unde avea funcţii constructive, demiurgice, dacă avem în vedere că toată Facerea s-a realizat prin intermediul Cuvântului. Autorul insistă mult asupra acestui aspect şi conferă Cuvântului o triplă accepţie: de corporalitate materială, de Suflet şi de Duh (Spirit). De vreme ce Cuvântul este semnul lingvistic al unei denominări, autorul, în Micul său tratat de Poetică, îşi propune să-l dispună într-o întreită perspectivă; să alcătuiască o istorie a opiniilor despre poezie, să diferenţieze semnul lingvistic, aşa cum a fost statornicit de Saussure şi semnul poetic ca revelaţie divină şi să redea dimensiunea lui cosmo-divină, prin actul transfigurării. S-a spus adesea că poezia este suflarea lui Dumnezeu pe pământ, ori tocmai acest aspect orfic a fost eludat de Ferdinand de Saussure şi de ciracii lui – europeni şi/sau de peste ocean.

      Adrian Botez are meritul de a fi restabilit înţelesul primordial al semnului poetic şi de a-l fi analizat în toată complexitatea lui semnificaţională. Arta, spune autorul, arta în general şi cea poetică în special, este expresia nostalgiei fiinţei după starea originară, expresia voinţei fiinţei de a se autorecupera, de a-şi revela Logosul (de a se revela prin/ca Logos) . Logosul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante  – dar, poate, în primul rând,  este acea vibraţie (ca pendulare între starea de personalitate-criză  şi starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă,  ca fond cosmic al fiinţării, ca tonus (vital şi recuperator întru divin, în acelaşi timp) al cosmosului-fiinţare (p.97)    

      Cartea lui Adrian Botez nu este deloc o lectură uşoară, dar ea trebuie citită cu atenţie, şi chiar recitită, pentru a-i pătrunde toate sensurile şi toate valenţele implicite – dar cine o înţelege cu adevărat, poate spune c-a înţeles ceva din rosturile poeziei, în ansamblul generos al vieţuirii frumoase. Îl felicit pe autor, pentru această minunată ispravă eseistică şi-l aştept şi cu alte izvodiri epistemice, pentru limpezirea, din perspectivă modernă, a unor procese care au preocupat omul şi umanitatea – de la Aristotel, şi până în zilele noastre.

–––––––––––––

Ionel NECULA

Tecuci     

Lasă un răspuns