VEȘNICUL UMBLĂTOR ȘI FEMEIA ULTIMA
Suflarea vântului nebun
a adus cu sine setea de sânge fierbinte
și a făcut pe mulți muritori să se înfrupte,
fără rațiune,
din ambrozia veacurilor de pe urmă.
Revoltat, Veșnicul Umblător
și-a înfipt sabia sa ageră, de cezar,
în văzduhul otrăvit,
împroșcând fulgere nepărtinitoare
ce au pârjolit suflarea suprasaturată
de minciună, ipocrizie și ură,
vestind moartea tuturor,
a celor fără limită sau inutili.
S-a scufundat apoi în valurile imense
ale apelor ce acopereau păcate ancestrale
și neispășite, purificându-le.
Ajuns la țărm, viu și nevătămat,
el și-a îndreptat privirea
spre pădurea de inimi,
ce implorau umile clemență și ajutor
Întunericului alb, glacial și dens
și a descoperit așteptând-ul, solitară,
pe cea care era Femeia Ultima.
A sărutat-o și a îmbrățișat-o
bucurându-se de trupul ei
încântător și curat de zeiță.
Înțelegând că femeia era sora lui
și că rostul i s-a încheiat,
și-a răsucit în pântece
sabia lui împărătească,
nu, însă, înainte de ai înmâna
cheia Iubirii absolute.
Rămânând din nou singură,
femeia a plecat hotărâtă la drum spre
Noua Cetate,
unde trebuia să-și găsească
un loc potrivit
pentru a naște un alt dumnezeu,
și despre care
nu se auzise nimic, niciodată,
adică pe Cel Neprevestit.
–––––––––
Ion IANCU VALE
19 octombrie, 2018