Ești…
Ești roua ce-mi alintă piciorul descălțat
Când pășind timidă te caut prin abstract.
Ești dimineața tandră cu zâmbet adorat
Care îmi spune:,, Mai dă-mi înc-un regat.”
Și mă pierd sfioasă prin sentimente pure,
Nedorind sfătoasă a depinde de tine,
Căci este o magie în orice secundă
Dată de gălăxie când soarele inundă.
Nu pot decât, tăcută a dori în taină,
Clipa fericită cu sărutări pe geană
Și dacă totuși lacrimi, uneori se văd,
În palmă le cuprinzi ca într-un năvod
Nelăsînd tristețea în lanțuri să mă prindă,
Dăruind iubirea pe zile și secundă,
Fiindu-mi azi și mâine poate și-n viitor
Același dulce zâmbet ivit după un nor.
Mreaja nopții
Mreaja nopții te răpește.
Ești aici dar dus departe
Și-astă noapte de poveste,
Plânge în eternitate.
Întind mâna să cuprind
Șoapta ce se pierde-n zare.
Tu privești cu drag zâmbind:
-,, Ești o floare-ncântătoare.”
Eu tăcută privesc marea
Ce surâde-n ochii tăi:
-,,Lasă dulce îmbrățișarea
Să-nflorească-n flori de tei.”
-,, Ce vorbești copilă dragă?
Florile demult s-au dus.
Toamna scutură-n desagă,
Rubinul de la apus.”
-,, Ce păcat, nu-nțelegi clipa
Dăruită de iubire!
Floarea poate fi ursita.
S-a îndrăgostit de tine.”
Mreaja dulce pleacă-n grabă
Cu a zorilor venire.
Gust aroma dintr-o fragă
Simțind iz de nemurire.
Tu spui una, eu spun alta
Și-amândoi ne completăm,
Așteptând ca-n dimineață,
Cu rouă să ne-mbătăm.
Nu-ți pasă
Ți-ai pus o floare la rever
Pierzându-te în supoziții,
Fără a privi la cei ce vor,
O mică parte din soluții
Și nu îți pasă de nimic,
Deții universu-n palmă,
Dând la toate un verdict
Uitând buna rânduială.
Sunt jefuiți de sentimente
Cei ce voiesc prin adevăr,
Să înflorească continente,
Sub bucățică lor de cer.
Și se extinde ca o plagă
Nefericirea celor mulți,
Dorind o altă rânduială
Pentru a fi mai fericiți.
Nu îți pasă, ești inuman
Fiind condus de interese,
Neobservând că la liman
Cei nevoiași sunt la mese.
În spatele ușilor închise
În spatele ușilor închise,
Se hotărăsc și trai și bani
Cât poate un copil să învețe
Și ce va face peste ani.
Dar nimeni nu oferă zile
De frumusețe și de drag,
Căci ei, un viitor de mâine,
Va ști iubirea de meleag?
O șansă vor la fericire
Și-un trai decent pentru-a găsi,
Un an dar poate doar un mâine
Să-nvețe verbul a iubi.
Le aruncăm în grabă totul
Dar nici noi totul nu avem,
Apoi ne eschivăm că lotul,
E doar un simplu agrement.
Părinții căuta soluții
Bunicii pun un ban în plus
Gândit că alte rezoluții,
Va da doar Domnul cel de sus.
În spatele atâtor vorbe
Se ascunde adevărul pur,
Că nu mai vreți ca buchea slovei,
Să fie scrisă pe ,,abajur”.
Suntem săraci în sentimente
Și-n adevăr suntem săraci,
Uitând milenii de regrete,
Ce ne vor da copii dragi.
Daria și porumbița
Prin fereastra larg deschisă cu perdelele brodatate,
S-a ivit o porumbiță dinspre zări îndepărtate.
Într-un vals plin de magie se așează grațios,
Privind camera grie cântând cald, armonios.
Daria vrăjită parcă de cântecul cristalin,
Păși tare curioasă crezând că e un heruvim.
Mare-i fu mirarea când deschise grabnic ușa,
Porumbița-i dă cântarea umflându-și tare gușa.
,,- Ești prințesă? Ești frumoasă și atât de dulce cânți!
Ai vrăjit întrega casă trezind tainice dorinți!”
Tremurândă mâna pleacă către porumbița dragă,
Dar ea vai, tresare-n dată zburînd către zarea dalbă.
Daria se ceartă-n sine rămânând dezamăgită:
,,- Graba nu este a bine acuma stai și te uită.”
Cerul trimite speldoarea soarelui dinspre amiază,
Daria închizând fereastra din tot sufletul oftează.
Porumbița și-o fetiță, două suflete sfioase,
Sunt gingașa poveste într-o carte de mătase.
Dacă vreți puteți începe a o căuta discret,
Însă poate totul este doar în suflet de poet.
Maestrul și balerina
Plouă ca-ntr-un poem Bacovian
Și cenușie zarea se-nfioară,
Tumultul apei curge pe maidan,
Spălând păcatele de astă seară.
Un felinar străluce-ntreaga stradă,
Iar umbrele copacilor par vii,
Tremurând cu vântul care-ndeamnă,
Alți picuri reci ce cad din galaxii.
O umbră grațioasă taie calea
Precum un vis pe-aleia prea pustie,
Strângând la piept o veche balazaică
Ce flutura pe ea ca o stafie.
Gingașă, dulce dar pierdută
În realitatea crudei lumi
Dorea un zâmbet să-ntrevadă încă
Din negurile tristei amintiri.
Un geam modern atrase-a ei privire.
O lume fastuoasă se-arata
Cu ștrasuri și privirile boeme,
Parcă din alte timpuri se-ntrupa.
Așează fruntea blândă ca un crin
Pe geamul aburind de taina nopții
Dar un îndemn apare din senin:
– ,, Hai vino, gustă din dulceață vieții.”
Privi mirată peste umăr și,
Văzu un Domn c-un zâmbet adorabil,
Iar un fior o scutură-n delir:
-,, Eu nu, vă rog fiți rezonabil!
Sunt doar un trist și regretat suspin.”
Dar protocolar îi prinde brațul
Și o îndemna c-un alint de dor:
-,, Vino, uite cum nesațul
Te soarbe din priviri mistuitor.
Doar un portret desăvârșit să-ți fac
Și poți pleca de voiești îndată.
A, nu ți-am spus sunt un ,,actor”
Ce pune pe o pânză viața toată.”
Uimită îl privea ca pe-un extaz,
Nu-i venea a crede că minunea
I se întâmpla și lacrimi pe obraz,
Cădea mângâindu-i tainic mâna.
Așa ,,Maestru” mult îndragostit
De-o balerină dulce, grațioasă,
Sub bolta fericirii tainic s-au logodit
Iar luna le-a fost nașă la masa-mpărătească.
Octombrie
Mă plimbi pe căile de vis
Înhămând caleștii murgii vremii,
Lăsând în urmă ce-ai promis,
Când cerșeai clipa adorării.
Te eschivezi punând veșmînt
Această brumă siderală
Și acum te aud suspinând,
Printrele luminile de ceară.
Cu ce e timpul vinovat
Dacă trista revenire,
Frumosul l-a spulberat
Pe zările ce plâng feline?
Te-am păsuit mereu știi bine
Dăruind sufletul drept gaj,
Dar ai lăsat un mărcine,
Să-l port la mine în bagaj.
Nu te mai cred. Din regăsiri,
Doar curcubeie văd pe zare
Dar plâng în taină trandafiri,
La porțile Mariei -Tale.
Pun un pic de eleganță,
Pe o secundă fermecată,
Pentru a regăsi pendandă,
Iubirea cea nevinovată.
———————————-
Ioana CONDURARU
Octombrie 2019