Unirea Transilvaniei cu România
Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilor de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit, naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.
În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).
După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.
După încheierea cuvântărilor oficiale, preşedintele Gh. Pop de Băseşti a supus Adunării spre aprobare Rezoluţia de unire, primită cu unanimitate de voturi şi cu mare însufleţire. Preşedintele Gh. Pop de Băseşti anunţa că ,,Adunarea naţională…a primit rezoluţiunes în întregimea ei şi astfel unirea cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”. Apoi, Al. Vaida-Voievod propune Adunării spre aprobare lista Marelui Sfat Naţional, organism legislativ provizoriu, format din 212 membri. Şedinţa Adunării se încheie prin cuvântul episcopului de Arad, Ioan Papp, care a mulţumit conducerii P.N.R. şi preşedintelui său pentru eforturile şi sacrificiile făcute, subliniind ,,răsăritul soarelui dreptăţii” pentru naţiunea română, liberă şi stăpână pe soarta sa. Episcopul Dem. Radu a evocat unele momente mai importante din lupta pentru unitate naţională, apoi întreaga Adunare în picioare intonează un zguduitor ,,Deşteaptă-te române” (,,Românul”, din 22 nov./4 dec. 1918). După încheierea şedinţei, Adunarea naţională a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care îi aducea la cunoştinţă unirea Transilvaniei cu România. În aceeaşi zi, căpitanul Precup a zburat cu avionul la Iaşi, ducând regelui Ferdinand un exemplar din documentul original, ce cuprindea Declaraţia autentică de unire a Transilvaniei cu România. Un alt exemplar era destinat guvernului român.
Mulţimile de zeci de mii de români de pe ,,Câmpul lui Horea” erau ţinute la curent cu desfăşurarea lucrărilor Adunării. După încheierea şedinţei Adunării, desfăşurată în sala Casinei militare, delegaţii (deputaţii) s-au îndreptat spre ,,Câmpul lui Horea” pentru a vesti mulţimilor adunate cele hotărâte. Mulţimile, în aşteptare, scandau: ,,Vrem unirea cu România”. La anunţarea adoptării Rezoluţiei de unire, mulţimile au izbucnit într-un singur strigăt: ,,Trăiască România Mare! Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Maria!”. A doua zi, la 2 decembrie, s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat preşedinte pe Gh. Pop de Băseşti, cei patru vicepreşedinţi, apoi a aprobat componenţa guvernului provizoriu, numit Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, având ca preşedinte pe Iuliu Maniu, cu reşedinţa la Sibiu. A fost aleasă apoi o delegaţie, din care făceau parte Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu şi alţii, care a sosit la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, pentru a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. Cu acest prilej, primul ministru I. I. C. Brătianu spunea: ,,Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile, care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.
Prin decretul-lege nr. 3631, din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand promulga acrul unirii Transilvaniei cu România. A fost dat un decret de organizare provizorie a Transilvaniei, cu menţinerea celor două organisme, Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent. Apoi, la 17/30 decembrie, au fost numiţi ca miniştri de stat în guvernul român, Al. Vaida-Voevod, V. Goldiş şi Şt. Cicio Pop.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
7 ianuarie 2020