Unirea Transilvaniei cu România
Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.
Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.
Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.
În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare: ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.
Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.
În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.
Consiliul Naţional prelua, aşadar, puterea deplină de guvernare, pe baza dreptului ,,de liberă dispunere a neamurilor”. În acest sens, după exemplul C.N.R.C., toate consiliile naţionale judeţene explicau mulțimilor de români, în acele vremuri tulburi, la o răscruce a istoriei, sensul evenimentelor, drumul de urmat. În manifestul Consiliului naţional Braşov se arăta: ,,Români din toate unghiurile ţării, organizaţi-vă! Faceţi să răsune glasul vostru dintr-un colţ în celălalt al lumii, în cinstea şi mândria neamului nostru întreg”. Consiliul din Alba Iulia adresa aceste îndemnuri: ,,jertfele multe de sânge, suferinţele de veacuri să nu ne tulbure mintea. Să ne păstrăm sângele rece şi buna-cuviinţă”. Consiliul din Hunedoara îndemna la ,,păzirea păcii şi a frăţiei” cu alte neamuri, deoarece ,,izbânda libertăţii nici iadul n-o mai poate opri”. În manifestul Consiliului din Reghin se sublinia: ,,Soarele libertăţii naţionale a răsărit şi pentru voi, românii din Ardeal şi Ţara Ungurească”. Manifestul Consiliului din Orăştie declara explicit: ,,Nu mai există putere care să împiedice dorul şi aspiraţiunea neamului nostru care tinde la înfăptuirea idealului naţional, la unirea românilor”. În prima decadă din noiembrie 1918, după cum scria preotul Ioan Moşoiu, ,,toată suflarea românească trăia cele mai fericite clipe ale vieţii naţionale, idealul nostru de-a pururea căutat, din leagăn şi până la mormânt, veacuri de-a rândul, pentru care generaţii s-au jertfit adorându-l, îl vedem astăzi împlinindu-se. Basarabeanul, bucovineanul şi ardeleanul suntem azi un singur hotar cu moldoveanul, munteanul şi olteanul. Ce fericite zile după nopţi amare de întunecare”.
În acele zile fierbinţi, ziarul ,,Românul”, oficiosul C.N.R.C., scria despre necesitatea convocării unei ,,Adunări Constituante” a românilor, care va avea dreptul definitiv a hotărî soarta neamului nostru: unirea sa desăvârşită, într-un singur stat naţional românesc, unitar şi independent”, ,,acum ori niciodată” (,,Românul, din 10 nov. 1918). Această hotărâre era dorită şi susţinută, în acele zile de aşteptare înfrigurată, de Staturile (Consiliile) naţionale judeţene şi comunale. În aşteptarea răspunsului maghiar la Nota diplomatică, Consiliul Naţional Român adopta circulara din 12 noiembrie 1918, care sublinia faptul că acest organism (C.N.R.C.) ,,nu este o alcătuire scoasă la suprafaţă prin aşa numita revoluţie maghiară, ci o consecinţă ce a urmat firesc şi logic din luptele noastre politice”, pentru a îndeplini ,,misiunea istorică a neamului nostru, solidari şi pururea credincioşi trecutului nostru”.
În aceeaşi zi, Comandamentul suprem al gărzilor naţionale române din Ungaria şi Transilvania emitea Ordinul nr. 1, prin care se numea Statul major al gărzilor române, se stabileau atribuţiile diferitelor servicii, intern, de cancelarie, de inspecţie, de siguranţă, al referenţilor, şi se dădeau instrucţiuni cu privire la organizarea gărzilor judeţene. Tot la 12 noiembrie, era trimis la Praga lt. Oct. Simu – Simonfy, cu mandatul de a organiza şi readuce în Transilvania militarii români din Cehia. Era un moment tensionat, crucial, în ajunul convorbirilor pentru stabilirea raporturilor dintre Consiliul naţional şi guvernul maghiar. Aceste măsuri constituiau un avertisment, era bine să se ştie că în teritoriile locuite de români există o putere militară, care putea fi folosită în orice împrejurare de ,,guvernământul” român.
Deoarece guvernul maghiar Karolyi era angajat în tratativele de la Belgrad, pentru încheierea armistiţiului cu reprezentanţii Antantei, acesta a cerut telegrafic o amânare de 12 ore (faţă de termenul fixat în notă), convorbirile urmând să înceapă în dimineaţa de 13 noiembrie. Convorbirile propriu-zise au început în 13 noiembrie, ora 11, partea română fiind reprezentată de membrii Consiliului Naţional, Şt. Cicio Pop, şeful delegaţiei, V. Goldiş, Enea Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, la care s-a alăturat apoi Iuliu Maniu, unii delegaţi ai P.N.R., Ioan Erdelyi şi Gh. Crişan, secretar, şi ai unor consilii judeţene, A. Cosma (Timişoara), V. Bontescu (Hunedoara), I. Giurgiu (Cluj), I. Ciordaş (Beiuş). Guvernul ungar a trimis la Arad pentru tratative o delegaţie numeroasă, venind cu un tren special, în speranţa că se va ajunge la un compromis oarecare. Delegaţia maghiară, condusă de dr. Jaszi Oszkar, ministrul naţionalităţilor în guvernul Karolyi, era alcătuită din doi trimişi ai Consiliului naţional maghiar din Budapesta, apoi prof. univ. dr. Apathy Istvan, preşedintele Consiliului naţional maghiar din Transilvania, contele Teleki A., doi delegaţi ai Consiliului naţional maghiar din Transilvania, doi ai Consiliului naţional german, la care se adăugau experţi şi consilieri ai Ministerului Naţionalităţilor ungar (,,Românul”, din 1/14 nov. 1918).
Tratativele s-au desfăşurat în sala Prefecturii din Arad, devenită neîncăpătoare, deoarece multă lume era doritoare să fie de faţă la o dezbatere de însemnătate istorică. Preşedinte al şedinţei a fost ales Jaszi Oszkar, căruia i s-a mulţumit pentru atitudinea anterioară, iar secretar Enea Grapini. La începutul discuţiilor, V. Goldiş a obiectat împotriva participării reprezentanţilor (mai ales a prof. Apathy Istvan, suspectat de şovinism) consiliilor naţionale maghiar şi german din Transilvania, nerecunoscute de C.N.R.C., care înţelegea să trateze numai cu reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar de la Budapesta. În urma acestei obiecţii, cei doi au fost admişi la discuţii ca observatori. După Goldiş, a intervenit Cicio Pop, care a dezvăluit actele represive împotriva românilor în diferite locuri, protestând energic împotriva uciderii celor 45 de ţărani români, la Beliş, de către oamenii baronului Urmanczi Nandor. Jaszi a răspuns pe loc că va lua măsuri severe împotriva celor ce au săvârşit represiuni.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
9 decembrie 2019