Unirea Transilvaniei cu România
După izbucnirea războiului, în iulie 1914, românii din Transilvania s-au aflat într-o situaţie dificilă, o mare parte din ei fiind siliţi să lupte pe diferite fronturi în armata austro-ungară.
O serie de exponenţi ai luptei naţionale, reprezentanţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut munţii în România, în toamna anului 1914. Numărul românilor din Transilvania trecuți peste munţi, în ţară, a ajuns la aprox. 200 000, fără a include aici soldaţii luaţi prizonieri. Împreună cu alţi ardeleni, ei au desfăşurat o activitate deosebită în favoarea unirii, activizând astfel lupta naţională. Dar alţi lideri ai Partidului Naţional Român au adoptat, după începerea ostilităţilor, o atitudine prudentă, realistă. În august 1914, Al. Vaida şi Th. Mihali declarau că românii trebuie ,,să răspundă cu credinţă chemării împăratului” (,,Românul”, din 2 august 1914). Al. Vaida, adept al federalizării Monarhiei, afirma într-un interviu în ziarul ,,Adevărul”, din Bucureşti, că România trebuie să părăsească rezerva (neutralitatea) şi să facă ,,cauza comună cu monarhia şi Tripla Alianţă” (,,Adevărul”, din 7/20 august 1914).
Această atitudine se explică şi prin ostilitatea fruntaşilor români faţă de politica Rusiei de oprimare a popoarelor sale. Însă cea mai mare parte a liderilor P.N.R., în frunte cu V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Octavian Goga, Oct. Tăslăoanu, nu împărtăşeau această poziţie. Cei mai radicali dintre fruntaşi în frunte cu Lucaciu şi Goga, aşa cum am văzut, au trecut munţii în România, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune. Alţii, precum V. Goldiş, Iuliu Maniu, I. Suciu, Şt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Val. Branişte ş.a., au păstrat o rezervă şi o rezistenţă semnificativă faţă de presiunile exercitate de guvernul maghiar. În urma declaraţiilor aparţinând unor membri (fruntaşi) ai partidului şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al P.N.R. a decis, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea, invitând pe acei membri ,,care simţesc un imbold irezistibil de a face declaraţiuni sau enunciaţiuni politice, să binevoiască a spune că acestea sunt părerile lor personale, pentru că comitetul P.N.R., neputându-se întruni, nu se pot face enunciaţiuni în numele poporului român” (,,Românul”, din 12 august 1914). 2
În urma înfrângerilor suferite de trupele Monarhiei, ambele guverne centrale făceau presiuni asupra celui maghiar să accepte unele concesii şi ,,deziderate” ale românilor din Transilvania. În eventualitatea unei cooperări active a României cu puterile centrale, se sugera autonomia pentru românii din Transilvania sau acordarea unui ,,statut politic” pentru aceasta. Cu toate insistenţele de la Viena şi Berlin, Tisza refuza să acorde concesii semnificative românilor ardeleni, acceptând doar ,,rectificări de graniţă” în Bucovina (cedarea judeţelor Suceava şi Rădăuţi României). În septembrie 1914, Vaida şi Maniu aflându-se în Budapesta, Tisza i-a invitat la o discuţie, la 14 septembrie, împreună cu Th. Mihali, dar Maniu, care conducea convorbirile, s-a arătat ,,foarte rezervat”, aşa încât întâlnirea a eşuat, după cum scria Tisza lui Berchtold, la 14 septembrie 1914. Eşecul convorbirilor de la Budapesta l-a determinat pe primul ministru să se adreseze mitropolitului ortodox Ioan Meţianu, dar propunerile sale erau cele obişnuite, încât mitropolitul se arăta destul de rezervat, în răspunsul său din 23 septembrie 1914. Presiunile de la Viena şi Berlin asupra lui Tisza au continuat, cerându-i-se să acorde o largă amnistie, să sisteze procesele de presă, cu care era de acord, dar el n-a acceptat numirea unui ministru român în guvernul de la Budapesta, considerând propunerea ,,absolut nediscutabilă” şi afirmând că, în Ungaria, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva (telegrama lui Tisza către Czernin, din 25 septembrie 1914). 3
Curând, a apărut ideea ca guvernul ungar să accepte pătrunderea paşnică a unor trupe române în Transilvania şi Bucovina, pentru a proteja cele două provincii împotriva unei intervenţii ruseşti, însă Tisza s-a arătat ,,foarte alarmat” de acest proiect: ,,o ocupare fără rezistenţă a numitelor provincii înseamnă a înlătura singurele puncte de sprijin din drum…Această promenadă militară ar face o impresie deprimantă în interiorul şi în afara ţării, curajul şi cutezanţa românilor crescând peste măsură. Ei nu se vor mulţumi nici într-un caz cu ocuparea acelor provincii, ci, după ocupare, ne vor cere să le cedăm definitiv României”. El preciza că, refuzând această cerere, românii ,,îşi vor continua înaintarea şi, în felul acesta, războiul cu ei se va purta în condiţii mult mai nesatisfăcătoare”. Respingând proiectul, Tisza sublinia că el va trata ca un act ostil pătrunderea trupelor române în Transilvania, după care ar urma declaraţia de război (telegrama din 26 septembrie 1914, trimisă din Viena la Sinaia, lui Czernin). La începutul lui octombrie 1914, cele trei guverne, la insistenţele lui Tisza, au hotărât să nu accepte o ocupare paşnică a Transilvaniei şi Bucovinei de către trupele române. Într-un ultim mesaj (telegramă) trimis lui Czernin, i se cerea acestuia să comunice regelui că un astfel de plan nu ar putea fi acceptat nici în extremis (telegrama lui Berchtold către Czernin, din 1 octombrie 1914).
Moartea regelui Carol I (28 septembrie 1914) a dus la o detensionare, dealtfel, la înmormântare suveranului, au luat parte şi fruntaşi români din Transilvania, Th. Mihali, Al. Vaida, Şt. Cicio Pop, Aurel Vlad şi Vasile Goldiş. Dar, spre sfârşitul lui octombrie 1914, s-a înregistrat un nou moment de încordare, astfel, puterile centrale insistau pe lângă guvernul Tisza să publice cel puţin schimbul de scrisori dintre acesta şi mitropolitul Meţianu. Pe bună dreptate, Czernin vorbea despre ,,oportunitatea stringentă” a unor concesii în favoarea românilor din Transilvania. Dar guvernul maghiar respingea de plano o discuţie asupra autonomiei sau a numirii unui ministru român, arătând că majoritatea liderilor ,,naţionalişti” români n-au acceptat formal concesiile şi că ,,radicalii, cu Maniu în frunte, vor să exploateze acest moment al presiunilor, iar majoritatea moderaţilor n-are curajul să pornească fără ei” (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 22 octombrie 1914). Tisza urmărea ca prin declaraţii de fidelitate faţă de guvern, smulse unor români ardeleni, să respingă soluționarea reală a problemei (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 12 noiembrie).
În octombrie-noiembrie 1914, situaţia pe front se agravase, încât Hindenburg intervenea pe lângă guvernul maghiar pentru acordarea ,,reformelor cerute de români”, dar nici această ameninţare nu l-a făcut pe Tisza să cedeze. La 8 noiembrie 1914, era publicat schimbul de scrisori dintre Tisza şi mitropolitul Meţianu, iar la 16 noiembrie, sub titlul ,,Primul ministru şi românii”, apărea Declaraţia lui Iuliu Maniu, solicitată de ziarul ,,Az Ujsag”, pe marginea respectivului schimb de scrisori. Mai întâi, Maniu aprecia faptul că ,,rezolvarea problemei româneşti se află între sarcinile politice” ale guvernului maghiar şi că era recunoscută ,,loialitatea” românilor. Dar, continua el, Tisza trebuie să precizeze clar ce doreşte să întreprindă în interesul românilor din Transilvania şi dacă este dispus să recunoască drepturile lor în cadrul ,,intereselor de stat şi naţionale maghiare”. În opinia publică românească, spunea el, s-a format convingerea că fără asigurarea influenţei politice a românilor în guvernul ţării şi în legislaţia sa, fără introducerea limbii române, fără prezenţa acestora în instituţiile publice nu poate fi imaginată rezolvarea mulţumitoare şi definitivă a problemei româneşti. Maniu afirma, pe baza experienţei trecutului şi a istoriei luptelor politice, următoarele: ,,Nu am făcut niciodată un secret din acea convingere a mea că recunoaşterea şi aplicarea principiului autonomiei constituie cel mai corespunzător mod pentru îndeplinirea acestor dorinţe”. După ce subliniază că P.N.R. este singurul organism competent în a da directive politice, el adaugă că ,,tezele din scrisoarea lui Tisza sunt departe nu numai de principiile autonomiei, dar şi de acele metode practice prin care cele de mai sus ar putea fi satisfăcute şi prin care am putea realiza cel mai important scop politic, asigurarea fiinţei noastre naţionale”.6
În aceeaşi vreme, episcopul român ortodox al Aradului, Ioan Papp, acorda un interviu ziarului ,,Românul”, în legătură cu acelaşi schimb de scrisori dintre Tisza şi mitropolitul Meţianu (,,Românul”, din 15 noiembrie 1914). Ierarhul arădan nu se arăta dispus să dea satisfacţie dorinţei exprimate de primul ministru maghiar, fiind foarte rezervat în aprecieri, fapt confirmat de o telegramă din Bucureşti a ministrului austro-ungar: ,,Declaraţiile lui Maniu, care se bucură aici (în România) de un mare prestigiu, au făcut o impresie cu totul nefavorabilă asupra tuturor factorilor de răspundere. Nici acelea ale episcopului Aradului nu sună prea favorabil întrucât sunt făcute cu prea multe rezerve” (telegrama lui Czernin, din 18 noiembrie 1914).
Eşecul demersurilor sale şi ostilitatea presei din România faţă de politica sa l-au îndârjit pe Tisza, care cerea lui Czernin să intervină împotriva ziarelor ,,Ardealul” şi Dreptatea”, propunând interzicerea pătrunderii acestor publicaţii în Transilvania. El se declara ,,dezlegat” şi de concesiile promise mitropolitului Meţianu, iar după înlocuirea ministrului de externe Berchtold cu Burian, prieten intim cu Tisza, influenţa acestuia în viaţa politică din Ungaria şi din cadrul monarhiei a devenit mai puternică (telegrama din 11 decembrie 1914).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
7 noiembrie 2019