România în perioada postbelică (1945-1947)
În mai 1947, au fost efectuate noi arestări, după ce Anglia şi SUA au ratificat Tratatul de pace cu România, numărul arestărilor depăşind 1.300 de persoane şi se pregăteau alte arestări. După ratificarea tratatului cu România, PCR a decis anihilarea opoziţiei politice, în primul rând a PNŢ, care se bucura de o audienţă politică foarte mare, în ciuda represiunii şi a ocupaţiei sovietice. În urma atragerii liderilor PNŢ într-o capcană, la Tămădău, liderii politici în frunte cu Ion Mihalache intenţionau să părăsească România, pentru a constitui un guvern în exil, la 14 iulie 1947, conducătorii PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, apoi partidul a fost dizolvat, la 29 iulie, iar sediile şi arhivele au fost confiscate. Preşedintele PNL, Dinu Brătianu a condamnat public arestarea arbitrară a lui Maniu, arătând că nici un fel de motive nu pot justifica deţinerea unui om politic de talia acestuia.
După arestarea şi dizolvarea formaţiunii, conducătorilor PNŢ li s-a intentat un proces politic, o nouă samavolnicie a regimului comunist, desfăşurat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947. Cei doi mari lideri ai PNŢ, Maniu şi Mihalache, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii (ei vor muri în închisorile comuniste, Maniu, la Sighet, în 1953, iar Mihalache, la Râmnicu Sărat, în 1963). Au mai fost condamnaţi la ani grei de închisoare, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, N. Carandino şi alţii.
Guvernul Groza a adoptat o altă măsură economică de întărire a controlului său, prin legea pentru reforma monetară (stabilizarea monetară), din 15 august 1947, prin care regimul lovea în elitele economice care deţineau rezerve monetare. Leul stabilizat avea acoperire de 0.60 miligrame aur, un leu nou fiind egal cu 20.000 lei vechi. La 14 august, s-a adăugat legea 284 pentru cedarea către BNR a aurului, a valutelor şi a altor resurse monetare. Situaţia economică gravă, reparaţiile de război care trebuiau plătite (România a achitat aproximativ 1,5 miliarde de dolari SUA în contul acestor reparaţii), seceta din anii 1945-1946, epurările, arestările au reprezentat un adevărat coşmar pentru România în această perioadă. O altă măsură a fost, în iunie 1947, începerea colectării obligatorii a produselor agricole. Regimul a continuat măsurile represive de îngrădire a activităţii politice, în octombrie 1947, PSD (Rădăceanu) a fost înghiţit de PCR prin organizarea ultimului congres al PSD (congresul al XVIII-lea), iar în noiembrie 1947, PNL-Tătărescu a fost eliminat de la guvernare, deoarece într-un memoriu făcea rechizitoriul guvernării Groza, arătând greşelile acestuia.
După ce a eliminat partidele politice democratice, PNŢ, PNL (care şi-a încetat activitatea la sfârşitul anului 1947), urmată de arestarea liderilor săi, PSD, spre sfârşitul anului 1947, un singur obstacol se mai afla în calea regimului comunist, regele României, Mihai. El a încercat, încă de la impunerea regimului, în martie 1945, să se opună acestuia, prin „greva regală” (august 1945- ianuarie 1946), să stăvilească pe cât posibil comunizarea forţată a ţării. Alegerile din noiembrie 1946 şi falsificarea voinţei electoratului au reprezentat o nouă lovitură pentru rege, care, lipsit de sprijin occidental, a fost silit să deschidă lucrările Parlamentului şi să recunoască legitimitatea acestuia. România era într-o situaţie disperată, fără ieşire, fiind ocupată de armata sovietică şi condusă de unealta politică a acesteia, PCR. Din nefericire, regimul impus prin forţă, la 6 martie 1945, a fost recunoscut de marile puteri, Anglia şi SUA, prin semnarea şi ratificarea tratatului de pace. Autorităţile sovietice de ocupaţie aveau o atitudine tot mai insolentă faţă de rege, mascându-şi tot mai greu ostilitatea faţă de acesta.
În noiembrie 1947, regele a efectuat o călătorie în Anglia pentru contractarea căsătoriei sale, dar nu a găsit nici un sprijin la oamenii politici englezi. În absenţa regelui, regimul şi-a consolidat şi mai mult puterea prin numirea în fruntea Ministerului de Război a lui Emil Bodnăraş, comunist, care devenea şi comandant suprem al armatei. Mai mult ca oricând, regele era prizonier în propria sa ţară, pe care formal o conducea. După întoarcerea în ţară, la 21 decembrie, unde a fost primit cu toate onorurile, regele s-a retras la Sinaia de sărbători. PCR, hotărât să acapareze întreaga putere în stat, a elaborat planul de detronare a regelui, în 29 decembrie. Chemat la Bucureşti, printr-un telefon al primului ministru, la 30 decembrie 1947, ora 12, au sosit la Palatul Elisabeta, Petru Groza şi liderul PCR, Gh. Gheorghiu-Dej, de faţă fiind şi regina-mamă Elena. Conform scenariului loviturii de stat proiectate, primul ministru Groza i-a cerut Regelui să abdice imediat şi i-a înmânat textul de abdicare spre semnare. Regele s-a opus iniţial, invocând obligaţiile pe care le are faţă de poporul său. El a cerut un răgaz pentru reflecţie, interval în care a constatat că legăturile telefonice au fost întrerupte, garda din Palat fusese schimbată, iar principalele instituţii ale statului se aflau sub pază militară.
După ce a înţeles că era vorba despre o lovitură de stat, ca urmare şi a ameninţării lui Groza că, dacă se va opune, va fi responsabil de o baie de sânge, Regele a semnat actul de abdicare. În text se specifica: „Abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României“ Din nefericire pentru ţară, regele Mihai I nu a avut puterea, din cauza împrejurărilor extrem de vitrege, să urmeze exemplul regelui Carol I, în 1878, şi al regelui Ferdinand I, în 1918. Adunarea Deputaţilor, convocată în aceeaşi zi, la ora 19, a decis detronarea regelui şi proclamarea „republicii populare”.
La 4 ianuarie 1948, regele a părăsit România, iar luni 5 ianuarie, el a ajuns în Elveţia, la Lausanne. El a voit să dea imediat o scurtă declaraţie despre abdicarea sa forţată, dar guvernul elveţian a cerut regelui să se abţină. A fost numai o amânare, la 16 martie 1948, sosit în Anglia, la un dineu dat la Clubul Internaţional de Presă din Londra, Regele Mihai declara că URSS ,,ne-a impus un guvern care nu reprezenta în niciun fel voinţa poporului. Acest guvern a distrus ultimele vestigii ale libertății, a (decis) să încarcereze pe cei mai populari şi valoroşi reprezentanţi ai democraţiei române, a falsificat alegerile, (apoi) prin fraudă şi teroare, a impus României instituţii care sunt total străine spiritului şi vieţii poporului”.
Ulterior, la 4 aprilie 1948, tot la Londra, Regele ţinea prima sa conferinţă de presă despre actul din 30 decembrie 1947, subliniind următoarele: Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej i-au prezentat textul actului abdicării, cerându-i să-l semneze ,,imediat”; cei doi s-au prezentat la Palat, după ce acesta fusese ,,încercuit” de militari fideli regimului şi l-au făcut răspunzător pentru vărsarea de sânge, dacă nu semnează într-un timp determinat; acest act ,,mi-a fost impus cu forţa” de un guvern instalat şi menţinut de ,,o putere străină”, total ,,nereprezentativ” pentru voinţa românilor; acest guvern ,,a violat angajamentele internaţionale”, privitoare la libertăţile politice ale românilor; în aceste condiţii, ,,nu mă consider obligat în niciun fel de acest act care mi-a fost impus…, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil”.
Ca reacţie la aceste declaraţii, la 27 mai 1948, prin decret, bunurile regelui şi ale familiei sale au fost confiscate de statul comunist, iar la 28 mai, guvernul de la Bucureşti a hotărât retragerea cetățeniei române regelui şi membrilor familiei sale. Astfel, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, s-a instalat regimul comunist, care a preluat controlul total al ţării. Prin actul de la 30 decembrie, istoria României se sfârşise. Începea istoria ,,Republicii Populare Române”, entitate statală, străină de tradiţia şi interesele permanente ale neamului nostru. Pentru prima dată în istoria sa, România era supusă unei agresiuni fără precedent, rezultatul fiind răstignirea unei ţări, rămasă fără apărare.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
10 mai 2020