Hramul neamului, haramul și nuntirea cerului cu omenirea, fără straie de mireasă… uite-așa: goală goluță, după cum o lepădară apele în bătătură!… tot haremul în căruță și la vale cu alaiul de mireni și tot soborul!… turlele rele de gură hăulesc de-ți scoală părul și se strigă de nuntire peste tot pe unde arde vreun grumaz de băutură… drumul rătăcește calea și le cresc pietrelor colții de uimire și de ură… se ascunde și cărarea sub potecile bătute de păstorii beți ai bolții și nu-i loc să-ți pui răgazul la gândit ce se petrece… sare seara peste miezul nopților de altădată, și așa de greu ne trece nerăbdarea tinereții peste grija părintească!… nici nu știu câte neveste și-a luat cerul în grijă, dar vreo zece numărarăm c-au rămas neprihănite și mai scumpe la vedere… cere-i cerului ce n-are de făcut, și se va face!… nu mi-e firea, dar îmi zboară gândurile dezmățate prin viziuni nedeslușite, și, tăcut, cum nu mi-e felul, mă trezesc vorbind cu toate fețele necunoscute și poftind ce nu se cade… oare am văzut eu bine sau îmi pare doar că hramul nu-i măsoară cu cântarul harului vremelnicia, și arată înspre mine?… mie îmi întinzi paharul mirelui, târfă păgână?… țară, țară, lele beată, tot amarul depărtării l-am trecut, dar niciodată n-am văzut atâta bine în beția nepăsării, nici atâta frumusețe în așa o stârpitură!… cine-ți bea ție fiertura sânilor își pierde harul buzelor desăvârșite, și aleargă după umbre, ca un plod după splendoarea aripilor efemere de polen… gura bârfelor vopsite cu azur ți-a fost augurul, nu hrisoavele celeste… șura asta bântuită cu altar și voci în jurul focului bătrân de aripi și de oase miruite e mormânt, nu catedrală… țară, țară, har în jarul răscolit de vântul păcii rușinoase cu pământul, mie îmi întinzi paharul?… am nuntit, apă amară, am nuntit… iată-mă rege, iată-mă stăpân și lege în hotarul fără margini al infernului de ape și ruine bântuite!… am nuntit destul, iubito, am nuntit!…
——————–
Ioan POP
17 noiembrie 2019