Indiferent de prezența văzului, ori recunoaștere prin pipăit, mirosul e o altă însușire naturală prin care ființele se recunosc, nu se atacă, dimpotrivă, își văd liniștite de calea vieții lor.
Crocodilul de exemplu, când e mai rupt de foame, stă în baltă liniștit lângă hipopotam, nu-l atacă deși acesta crapă de grăsime. In schimb s-ar năpusti de îndată spre o zgâtie de maimuță numai piele și oase.
Stând în aceeași clasificare zoologică cei doi verișori se miros parcă a avea aceeași origine, fiindcă nu evoluaseră încă întratâta să aiba vreo idée despre clasificările făcute de om, de Darwin ori de Linne!
Și încă ceva interesant de observat, mirosul devine un fel de bun simț, se suprapun ca un adevărat miracol divin în lumea animalelor. S-a observat că un armăsar are un bun simț generat prin miros de a nu se atinge de iapa care l-a născut. Se depărtează.
El nu a evoluat cu nimic din nechezatul lui, rămânând necuvântător. Mirosul contactează instinctual, dând animalelor comportamente morale, zis omenește mirosul sângelui vorbește! Continuitatea speciei însă este o tendință divina deasemenea, o lege a creației neîntrerupte. Dar, pe lângă faptul că animalele respectă o periodicitate la actul necesităților de împerechere pentru a naște urmași, moralul acestora merge până acolo încât, animalul matur nu se îndreaptă spre un animal tânăr nematurizat, și nu-l va interesa nici femela aparținătoare altei specii zoologice! Au și legile divine un miracol al lor? Cu siguranță că au!
Când omul s-a așezat el singur între animale, prin știința sa, probabil a conceput o globalizare statistică a regnului viu în raport cu cel mineral, desi superioritatea omului este însăși divinitatea din el in mersul luminos spre un “absolut”, care poate fi înțeles un ‘sfârșit-începător’!” Răsfoind filosofiile lui Ion Ionescu, l-am înțeles că omul călătorea prin univers să găsească ceva. Ba chiar încerca în mintea lui largă a lega o distanță virtuală între om și absolut, deci un fir din ghemul timpului pe care să meargă tot mai adânc înspre origini. Plăcută preocupare a visului etern și mereu înălțător, deși in realitate absolutul pare a fi lângă noi. De mor azi, a și sosit absolutul, însă, dacă Divinul Creator mă miluiește cu încă zece ani de viață, absolutul va sta liniștit la locul său, adică alături de mine, și îl voi găsi precis și exact la împlinirea celor zece ani de călătorie prin viață!
Trăind în starea sa de om, iată, acesta s-a apucat de domesticirea animalelor, desigur în felul în care înțelegea el, adică pentru muncă și hrană.
Dar dacă răsturnăm tabloul acestei ordini, am observa că și “cuvântătorul-omul” ar putea multe învăța din comportamentul animalelor. Animalul mănâncă și bea apa, atât cât îi e necesar! Cu omul ți-ai găsit însă beleaua, și să crape de avut, tot mai vrea grămezi de aur, pământ si ape, ceruri, nu vede absolutul de alături. Și are și vorbire nu numai văz și miros, totuși trece ușor pe lângă cel din specia lui care de sărac ce e, nu ajunge la un pahar cu apă! El râde. Deci vorbirea a adus si sofisticarea minții, născându-se minciuna! Necuvântătoarele sunt sincere în demersurile lor pentru a supraviețui.
Așadar, il consider pe filosoful englez Lord Acton filosoful filosofiilor tuturor timpurilor prin postulatul său: “Puterea tinde a corupe, puterea absolută corupe absolut”. Puterea vrea case mari, libertate, averi, vin, femei frumoase, totul ce e spre satisfacția proprie, și bineînțeles, gratuit!”
In final, Leul ca animal, cum ne vede și ne miroase de îndată vrea să ne sfâșie, deci nu ne recunoaște de rudenii. Totuși și acesta poate fi calmat din sălbăticie și dresat! Care o fi acest mecanism diabolic al dresării si domesticirii? Frica sau iubirea? Categoric, numai iubirea ce o primește, de mititel, animalul simte, miroase, înțelege și recunoaște, devine bun prieten, neprefăcut, fals!
Iată dar miracolul divin: Iubirea!” Prin aceasta până și animalele devin mai bune!”
Vorbind de “creaționism” și “evoluționism” se pare că au o “traistă” comună!
Cred că de fapt, sunt doua segmente ale aceleași căi naturale, dar, ale unui vector Divin prin care Duhul vieții ființelor naște și renaște la infinit. Este Dumnezeul Universalității acestei Lumi.
Atât mă duce și pe mine mintea mea, dacă tot nu avem un răspuns deplin și acceptabil din partea stiințelor și a celor ce le studiază! Ori, cum se face că nici societățile științifice și religioase care se zice că știu totul, nu au o unitate de vederi încă? Trecem încă prin cețuri, dibuind cu mințile noastre lumini/cărări prin care să ne regăsim, cum s-ar zice, părinții, originile…! Aceeași veche preocupație!
Până si certurile confesionale te întristează fiindcă tot despre aceste regăsiri vorbesc cu atâtea certuri. Deși limpede vedem cum în florile de măr înviaza Duhul Vieții născând fructul cel bun și dulce. Creatorul nu stă ascuns ci este peste tot, doar să înflorim și noi în inimile noastre și se va naște fructul cel bun Iubirea.
Iubirea este Calea, Adevărul și Viața. Este Dumnezeul cel dorit și în Acesta eu am încredere!
––––––––––
Ioan MICLĂU GEPIANUL
Australia
7 octombrie 2019