Metastaze
Timpul de mine
E atât e flămând!
Brațe întunecate și reci
Se întind și mă cuprind.
Carnea arde pe acest schelet,
Fumul se ridică din țigara rămasă doar rest.
Metastază, ce cuvânt definitiv!
Parcă ar fi finalul
Scris negru pe alb la un film.
Timpul dansează în mine
Ultimul vis.
Am rămas din ce-am fost
Ecoul unui luptător neînvins.
Umbre întunecate
Peste lumi imaginare,
Scheletice zâmbete
Peste privirile goale.
Trag resemnarea peste priviri.
Oblonul greu
Se lasă peste amintiri.
În carcasa aceasta plină odată
A mai rămas doar rana primită de la viață.
Unde au rămas visele
Pe care le-am avut ieri?
Cu nesaț mi le-a risipit viața,
Au mai rămas, ici-colo, niște scântei.
Pe frontul luptelor pierdute
Fluieră umbra
Din oase adunate de prin redute.
Nu tristețe, doar resemnare!
Timpul…
Ce lacomă și amară gură mai are…
04.10.2019
Maestrul măiestru
La rădăcina unui pom, cerul a strecurat vise.
Descâlcind tainele din ele,
cu migală și cu răbdare,
maestrul
a desenat litere, cifre, forme geometrice
pe care le-a pus la dospit în gânduri- matrice
din care au răsărit cuvinte-izvoare ce
au înflorit ramul.
Gândul înțeleptului, zidind, împarte vise luminoase,
răspândind spre lume lumini-pașapoarte
mai departe, în arte,
măiestru,
desenând tainele din carte
cu tuș negru adânc, aproape de os, în carne
și în mintea din care se răspândesc către lume
integru.
Visele strecurate la rădăcina acestui pom, înflorite
înalță spre cer mulțumite,
în formă de catedrală cuvinte
onorând maestrul!
05.10.2019
Nu știu!
Nu știu, azi cerul meu se-ntunecă a ploaie
Sau inima și-aprinde vâlvătaie,
O flacăra ce o credeam uitată!
Nu știu, iubirea stă și bate-n poartă?
Nu știu, parcă renasc în mine doruri
demult uitate. Păsări, stoluri, stoluri,
se-ndreaptă către zările mai calde.
Timpul s-a scurs și ramurile-s goale,
Miroase a toamnă și a resemnare
iar străzile, pustii, se-mbracă în ploaie.
În spatele ferestrei stau și aștept
ceva nedefinit. La mine-n piept
se zbat să iasă din captivitate,
fioruri vechi ce le credeam uitate
și parcă încep, încet, încet, să sper
că drumul meu nu s-a sfârșit. Chiar ieri
mă tulburau întinderile albastre,
azi nici măcar nu mai privesc spre astre
și peste inimă se așterne încet
o liniște pe care n-o doresc.
Se scurg prea iute anotimpuri. Eu
nu mai îmbrac azi rochie ci palton
și stau ascunsă în spate de fereastră
tot așteptând ceva să mă trezească!
Nu știu, se aude în ușă o bătaie,
iubire, tu ești oare sau e ploaie
pe cerul toamnei care s-a lăsat
Sau sunt doar și gândul mi-a oftat?
Deschid fereastra, vântul îmi adie
în mângâieri privirea și văd bine
La ușa casei, așteptând iubirea.
Nu știu, să îi deschid sau sting lumina?!
04.10.2018
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL