Când…
Când ploaia nu mai are cer să plângă
Și vântul ram de care să se atingă
Singurătatea bate în ferești
Închide ușa!
Aprinde lampa!
Crezi!
Când noaptea se strecoară întunecată
Precum o mlaștină ceața înhață
Și ultima fărâmă de lumină
Închide ochii
Și privește
În tine!
Când dincolo de orice îndoială
De zidul nopții, ultima escală
Se apropie cu pașii hotărâți
Ridică-te!
Fi pregătit
Să lupți!
Și chiar de pare a fi sortit pieirii
Tot ce ai fost, ce ești, tu nemuririi
Predă-i din tine ce e mai frumos,
Fi curajos!
Ridică-te!
Mai poți!
Treci peste puntea acoperind suspine
Cu pasul hotărât, astfel ca mâine
Călcând pe umbre ce nu te-au avut,
Să ști c-ai fost
În luptă
Neînfrânt!
11.03.2020
Câți dintre noi
Câți ne trec prin viață și ne-ating
Sufletul
Pe câți noi i-am atins
Cu zâmbetul
Câți oare
Ne caută în drumul lor
prin viață
Cu gândul sau cu inima
Povață
Să ne ceară sau poate să ne dea
Prin primăveri sau toamne rătăcind
Când timpului din noi
Îi oferim
De câte ori o clipă n-am rămas
Și am așteptat
Să ne întâlnim
Un ceas, o zi, o noapte sau o viață
Și câți n-au așteptat să îi atingă
O mână caldă peste partea stângă
Acolo unde inima
Ne cântă
În partea cu iubirea și cu dorul
Acolo unde stă-n izvor fiorul
Și câți mai rătăcesc fără a ști
Că-ar fi de ajuns o vorbă spre-a zidi
Prietenii sau visuri împreună
Câți încă rătăcesc
Câți împreună
Și câți așteaptă pe o punte îngustă
A timpului, sperând să le aducă
Fie și-n ultima secundă-a vieții
Pe cel sau cea ce i-au născut solfegii
Poeme
Nestemate strânse în gând
Ei le-au păstrat
Sperând…
Sperând…
Sperând…
Și poate n-au gândit măcar o clipă
Că doar un gest putea să îi aducă
Doar o chemare le-ar fi fost de ajuns
Dar a rămas nespusă
Rătăcind
Ei n-au avut curajul ca să ceară
Au preferat să spere
Și e seară…
Câți dintre noi
Orgolioși sau lași
Ne-am rătăcit detoate
Am lăsat
Să treacă mai departe
De neîntors
Fiorul dragostei
Un gest frumos
O îmbrățișare
Strângerea de mână
Cât am pierdut din frumusețea lor!
Iar vină…
Nu are nimeni, numai ezitarea
Că nu am ascultat la timp chemarea
Și despărțiți, pe-a timpului cărare
Câți își regretă scurta ezitare
Prea temători că dragostea rănește
Că un prieten pe ascuns lovește
Că ne desparte timpul, rostul, viața
Am preferat să alungăm speranța
Și câți din noi încă ar mai putea
Să meargă împreună spre ceva
Și totuși nu o fac și risipesc
Chiar rostul de a fi
Iubit…
Frumos…
Ca ramurile fără frunze în drum
Ne aplecăm umbră să dăruim
Dar nu avem cu ce, nu avem cui
Și rătăcim așa, îndurerați
Fără să știm cum e îmbrățișat
Sărman însingurat
Câți dintre noi
Chiar astăzi, chiar acum
Nu stau și plâng
Acest poem al lașității în gând
Spunând aceasta despre mine este scris
Dar noaptea trece, visele se duc
Și timpul trece, inima se stinge
Câtă iubire am fi putut aprinde!
În inimile prea orgolioase
Prea slabe
Temătoare
Sau prea lașe
A cere sau a da chiar în tăcere
Iertarea spre-a primi o mângâiere
E atât de greu?
Atât de mult contează
Doar un cuvânt, un gest
Pentru o viață?
Ne mai rămâne timp în asfințit
Să regretăm că n-am făcut nimic
Spre a iubi
Spre a dărui
Spre a simți
Spre a trăi
Fotografia
Am închis într-un zâmbet, în ramă,
Ochi și gură și gânduri de mamă,
Chipul tău dăltuit din iubire
Să nu uit că îmi ești temelie.
Când sălbatic în mine se aprind
Și mă ard amintirile, întind
Către rama-icoană cu mamă
Tremurând, mâna mea, ca o rană
Ca din raiul, ce acum e deplin,
Să cobori și la piept să m-alini
Și din cerul ce ți- e veșnicie
Să cobori să-mi aduci bucurie.
Și când doruri-ninsori se adună
Peste ochii-mi orfani de lumină,
Tu din rama cioplită în rai
Să-mi așterni, din iubire, un strai.
Nu să uit, ci să simt iar aproape
Lângă inimă, mângâieri și în șoapte
Să-ți ascult iar și iar glasu-ți dulce
Ce doinea, puiul mic să și-l culce…
06.03.2020
————————
Ileana VLĂDUȘEL