Există gânduri care se strecoară printre fisurile vieții noastre. Când căutam să „omorâm” timpul, când n-avem stare, când am vrea să fim altundeva, când trăim în bucătăria de griji a lucrurilor neîmplinite. Aceste gânduri, din Cer, ne șoptesc ceva ce n-are nicio legătură, pare-se, cu viața noastră concretă. Nu clintesc cu niciun fir poverile noastre, nu rezolvă proiectele noastre. Ne lasă viața noastră „încurcată”. Așa cum e ea…
Dar ce dumnezeiesc lucru, că lucrurile încurcate ale vieții sunt lăsate tocmai așa, în încurcătura lor! Și că Gândul dezmărginitor nu-și propune deloc să rezolve „ghemul” nostru cu o soluție în prelungirea ghemului. Ci… după capătul lui. Ce mirare ca se poate da un răspuns atât de fericit de absurd la interogația noastră concretă!
Bunăoară, iată ce se întâmplă… Într-o zi, vezi cum îngălbenesc frunzele de toamnă, te cuprinde ideea că vine frigul, trebuie sa-ți faci provizii la iarnă, se deapănă… ghemul. Și de nicăieri, coboară deasupra aerului, deasupra frunzelor, copacilor, un Gând, un singur Gând, ca o Mână peste toate lucrurile vieții noastre. Și acest Gând spune așa…
„Ți s-a iertat că trăiești…”
O, Gândule al lui Dumnezeu! Ce nemargini pui tu vieții noastre celei mărginite! Vieții noastre ce pare fără scăpare, chiar daca am împlinit toate datoriile mântuirii. Vrei tu să vedem timpul, și dragostea și moartea altfel? Știi tu că frunzele aurii se văd cu alte înțelesuri atunci când viața este… iertată? Ce se face din ele, dacă nu o metaforă, dacă nu frunze văzute de niște ochi… ai unei minți… care aparține unei Vieți… care este Iertată!?…
Și așa, după Gândul acesta, vine celălalt Gând, care desăvîrșește și fericeste viața noastră. Gândul care liniștește toate neliniștile și împacă toate mințile. Al doilea Gand spune așa…
„Trăiește ca și cum ai fost iertat!…”
O, și tu, Gândule al doilea, ești desăvârșit în nemișcarea ta, în calmul tău Adevăr! Tu ai înțeles mereu unde doare și ai priceput toate străfundurile noastre. Căci dacă ni s-a lăsat totul, dacă ni s-a iertat povara ființei, atunci intrăm în posibilitățile unei Existențe Iertate! Timpul nu mai e la fel, soția și copiii nu mai sunt la fel, dușmanii nu mai sunt la fel și nici moartea nu mai e la fel! Toate sunt „lăsate”, ca și cum o Mână le-ar fi dezlegat de gravitația lor.
Și dacă intrăm în câmpul acestei existențe Iertate, atunci lucrurile capătă înțelesuri noi, cu totul de nedescifrat până acum. Capătă niște libertăți extraordinare, ceva în felul ecteniilor de la Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocainta a o săvârși…”, sau „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm…”.
Și dacă sunt un om care trăiește un rest de viață iertată, atunci lumea nu mai are barieră pentru Dragoste. Nu mai are ce sa-ți facă să covarșească izbăvirea în care ești cuprins. Dacă sunt iertat și, mai ales, dacă traiesc ca un om iertat, atunci Viața însăși e o gratuitate, un prisos în temeiul căruia trăiesc. Din această Gratuitate care mi s-a acordat, și pe care n-aș fi putut-o câștiga nici intr-o mie de ani trăiti pe pământ, dau și eu viața mea ca o gratuitate altora. Ofer existența mea, zâmbetul meu, curajul și inteligența mea, umorul meu, ca o Gratuitate absolută a Vieții împărțită altora. Ofer viața mea particulară ca o prelungire a acestei Gratuități în care trăiesc și eu, ofer iertarea mea ca o suspendare din Iertarea în care trăiesc și eu, ca un om care a scăpat de cancer și i s-a prelungit viața la infinit.
Și dacă mi s-a prelungit viața, dacă mi s-a acordat restul existenței mele ca o Gratuitate, ca o Împărăție în sine, nu mai are nicio importantă câți ani mai traiesc pe pământ: 30 ani, sau 3 ani, sau 3 luni. Sunt lunile unei Existențe absolut gratuite, care, prin Iertare, mi-a scos din mine mizele existenței mele muribunde. Și de-aceea pot zice, fără nicio povară, rugăciunea Tatăl nostru, nu așa cum m-am obișnuit („și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertam…”) ci cu o libertate cu totul altfel: „și dă-ne, Doamne, prin noi, să curgă în lume această Gratuitate a Iubirii care se cheamă Iertare. Da lumii iertare din Iertarea pe care ne-ai dat-o și nouă!…”. Adică îmi dau seama că lumii nu-i mai țin nicio datorie, ca, din partea mea, să fie… absolvita. Nu stiu cum va judeca Dumnezeu lumea, dar Iertarea Lui m-a făcut s-o dezleg și eu de orice judecată. S-o văd capabilă să fie deplin iertata, iertabilă, la fel ca și mine.
Și, desigur, nimic din acestea nu seamănă cu iertarea aceea negociată, protestantă, că ne-am salvat deja. Ea vrea să pună asigurarea înainte… Dar Ortodoxia, în nebunia ei frumoasă, fără să vrea nicio garanție, trăiește în întâmpinarea ei, ca și cum ar fi primit-o deja. O actualizează. Acesta se cheamă paradoxul Împărăției care a venit „deja” și „nu încă”. Ce idee, să știi că încă n-ai fost iertat, dar sa trăiești ca și cum ai fi fost… E o Idee care curbeaza timpul și trăiește anticipat în imbratisarea din afara timpului.
Căci din afara timpului și, chiar, din afara vieții, a venit acest Gând: „Trăiește ca și cum ai fost iertat…”. Și ca sa-l primești, trebuie să ieși în afara timpului și, chiar, în afara vieții. Acolo unde toate, parcă, deja s-au întâmplat.
Și cum s-a oprit ghemul în depanarea lui! Cum s-a făcut viața plină de alte mize, de orizonturile unei alte existențe! Dacă ești pictor, pictează și creează ca și cum ai fost iertat… Dacă ești mamă si-ti crești copiii, creste-i cu presentimentul că toate ti-au fost „lăsate”… Dacă vrei să schimbi lumea și nu miști nimic din ea, trăiește cu sentimentul ca ti s-a iertat apartenența la ea… Că ai fost dezlegat de așteptările ei. Iar asta e singura schimbare veritabilă a lumii. A nu mai trăi în perimetrul ei. După cadranele ei.
Și ce să vezi, Doamne?… Gândurile și faptele mele îmi par toate, neiertabile. Le fac, și de ce aș crede în iertare? Am pierdut înaintea Ta. Tot. Și fiindcă am pierdut tot înaintea Ta – și aici mintea se ridică la acel Gând din afara vieții – de ce să nu-mi traiesc restul vieții mele… ca și cum n-am pierdut nimic?!
Iertarea nu are nimic a face cu această lume. Ea este o gratuitate a Existenței care ne scoate din minți. Și poate așa e Împărăția însăși. O mare, o incredibilă… scoatere din minți!
––––––––––
Ierom. Iustin T., 8 noiembrie 2020