Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!
Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo. Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.
*
Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor
Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând
inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.
*
Oglinda apei. Formele lucrurilor.
Laguna e senină. Anotimpul lui sirocco, neliniștind apa în bătaia vântului, a trecut. O scurtă perioadă de acalmie, pe imensul lac verzui al Veneției, până la izbucnirile agresivului b.ra, cu valuri uriașe și inundații. Pe fondamenta (stradă-cheu), calli (străzi înguste între două șiruri de clădiri) și campi (spații deschise, piațete), apă până la genunchi. Oamenii traversează San Marco în impermeabile uniforme, cu cizme de cauciuc, zgribuliți, crispați de frig și umezeală, grăbiți. E o perioadă de extrasezon, majoritatea sunt localnici, în călătoriile lor zilnice pe apă, insularii. Turiștii sunt diferiți, fac întotdeauna o figură uimită, o grimasă, la vederea cozilor uriașe de oameni mergînd pe podețe, prin eleganta Piață San Marco.
„Acqua alta” sau „apa înaltă” rămâne o amintire inconfundabilă, înghețată în memorie, fiecarui străin, peregrin prin Veneția. Violente, apele înalte invadează periodic cetatea, lovesc cadențat zidurile albe. Cer sticlos și luminat straniu, translucid ca o sticlă de Murano. Atunci, venețieni și străini sunt obligați să meargă pe o pasarelă de lemn, ca pe o punte superioară a unei nave care se scufundă. Simți neliniștea novicilor și calmul adaptat al locuitorilor. Orașul se scufundă lent, dar aceasta este doar o metaforă romantică a nenumăraților scriitori și artiști excentrici care au văzut în Veneția un simbol al sfîrșitului lumii și sfârșitului frumuseții. Tehnologii moderne au reprogramat scufundarea locului miraculos, într-un viitor îndepărtat. Dar un liman al frumuseții și bucuriei a fost atât de senzitiv perceput, de la Thomas Mann, cu a lui „Moarte la Veneția”, sau Hemingway, prin incredibile mărturii biografice din orașul iubirii, transpuse, ulterior, într-un roman cu măști de epocă, pasiuni celebrate prin amintirea curtezanelor și a conteselor – până la pelicule recente hollywoodiene, temporizând languros, intrigile imprevizibilei Angelina Jolie.
*
Cheia viselor: weekend în Veneția
Veneția nu e comercială, e ireală, mi-a trecut prin minte. Sau e „comercială”, cu Al Pacino, în rolul lui Shylock, neguțătorul din Veneția, plimbându-și înconvoiat registrele, între arcele sacre ale Palatului Dogilor. Cappucino, cu noaptea în cap, pe terasele pline, un espresso scurt, în jur de ora 10 și un tiramisu, un aperitivo, comandat doar de băieți, să se dreagă, în jur de 12, apoi, „frugal”, o gelatola dolce vita combinată intempestiv cu încă un dolce, ambalat într-un pachet lucios. Până deseară mai e. Ochii îmi fug pe afișe, stampe impresioniste și ilustrate colorate, de poveste : „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Iubirea fetiș.
În fiecare val care lovește înspumat pluta noastră (de vaporetto uzat), aruncă cerul cu safire și opale, pietre prețioase în monturi fine, pe degetele iubitelor. În toate buticurile, pe străzi medievale pietruite, cupluri, cu pași ușori, sau găști de fete de la Accademia, universitare, așezate la soare vesele, pe treptele Facultății de artă. Rețin doar ce-mi place, în timp ce un grup compact de turiști chinezi ne fac bezele dintr-o gondolă. E o zi de primăvară, cu soare rece.
„Dragii mei, vă îmbrățișez din inima unei Veneții de vis” – văzusem la Muzeul Literaturii Române din București o ilustrată, trimisă de Nichita Stănescu părinților, entuziasmat, evadat din zodia orwelliană, într-o escapadă italiană, exact în perioada „Tezelor din iulie”, când comunismul măcelărea literatura, iar propaganda se străduia să închidă libertatea, gândirea vie. Un poet cât o generație. Așa cum „Vremea călătoriilor”, de Nichita, se deschide doar cu o cheie a viselor: „o călătorie lucidă în real, te poate îmbătrâni”, spunea el, și își întorcea privirea albastră spre îngeri și femei frumoase, ca o supapă a realității.
De altfel, e greu să fii în Veneția doar „turist”. Mistică și ireală, Veneția predispune la un altfel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă și prezentă în labirintul lagunar al catedralelor, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Dominând intrarea dinspre mare în principalul canal al orașului, Santa Maria della Salute, catedrala Sfânta Maria a sănătății, a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru mântuirea de ciumă. Fațadele palatelor, Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparțin unei alte lumi, Serenissima, Veneția lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.
Pe Canal Grande, numele stațiilor de „autobuz pe apă”: vaporetti au nume de sfinți, totul este pictat în culorile „gurmande”, mediteraneene. Aici este o catedrală, imediat lângă ea, o piață de pește. Dumnezeu și negustoria, în lumea luminoasă a Mediteranei, nu se contrazic. Timpul curge lent.
*
Cu Eliana la Osteria Al Bacareto
M-a amuzat că are numele meu, Ely. Italienii sunt deschiși ca o poartă spre labirint. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… După o plimbare de ore întregi, în zig-zag, pe Canal Grande cu vaporetto, intru într-o trattoria a cărei poartă, acoperită cu iederă și mascată cu leandri albi, înfloriți într-o lună de primăvară friguroasă, atrag magnetic pofticioșii, curioșii, pe Calle San Samuele, din cartierul San Marco.
„Osteria” înseamnă birt, mic restaurant, iar „Bacareto” vine de la „Bacaro”, un vin vechi, originar din Puglia. Străbunicul patronilor de azi, un negustor înstărit, venit din Brindisi, De Giulios, deschide, în 1902, în inima Veneției, lângă Canal Grande, micul han, rămas în familie de generații. Toate specialitățile de pește și fructe de mare, așezate în vitrine după un design art-nouveau. Rețetele sunt secrete și transmise din tată în fiu, cu mândrie, o spun chiar ei, când își prezintă marfa, autentică. „Baccalà” (codul), servit într-o varietate de feluri, Mantecato (cu smântână), in Umido (cu sos de roșii), alla Vicentina (cu anșoa, capere, ceapă și pătrunjel), somonul, peștele dorada, Seppie in Nero (sepie în „cerneala” ei), foarte proaspete, livrate de pescari chiar atunci.
Până și bucătăria italiană e o formă de cultură. Diminețile la Veneția au o prospețime de
nebănuit. Culorile romane, pastelate. Grădinile suspendate, veșnic verzi, vegetația inundând palatele cu ferestre ogivale, piațetele strălucind de lumină, treptele de marmură ale catedralelor care coboară adânc în mare. Toată această irealitate senzorială care îți provoacă bucurie. Toate limbile pământului, dar, mai ales, engleza („canadiană”, după cum am botezat-o cu prietenii, ușor stricată, adaptată comunicării rapide), și, desigur, italiana, cântată la fiecare frază, peste tot, murmurul mulțimii, ecoul venețian tipic, cel mai colorat și mai viu fond sonor, niciodată strident, în orice tonalitate.
Energia diafană a locului, lumina aurie, toate amănuntele care compun o emblemă locală, o tradiție, delicat impregnată de artă, niciodată kitsch, nici măcar în ilustratele colorate sau în suvernirurile supraexpuse.
*
Venezia unica
Așa se numește oficiul pentru transport public în Veneția. Pe fiecare bilet de vapor, pe fiecare pliant, sunt imprimate simbolurile arhitecturii unice: „Principali monumenti – Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.
Dacă rămâi în oraș mai mult, le poți lua la rând, dar mai fericit vei fi să hoinărești în voie, fără obiective fixe, fără ceas și telefon, pe toate străduțele și canalele, debusolat. Cetatea, Città di Venezia, se descoperă la fiecare pas, pe fiecare pod. Te pierzi în umezeala universală, străzi de granit ude, ieșite din apă, aer umed, igrasie din temelii, vizualitate cețoasă. Static, în liniștea istorică, Ghetoul (cartierul Cannaregio), e preferatul meu. Semiobscuritatea, în colțuri închise, între case înalte, gotice, ale căror mansarde se apropie, abia lăsând să pătrundă lumina zilei, un decor misterios îți poate da frisoane spre seară, dar crimele pe aici sunt istorie, tenebroasă. Ca și molima.
Amprenta vrăjită a locului nu e disimulată în niciun fel, orașul secular este, paradoxal, futurist, avangardist, ficțional. Anul acesta, fastuosul Carnaval din Veneția s-a desfășurat chiar în Cannaregio, sub motto-ul: „Creatum civitas ludens”, invocând bucuria, într-un oraș al jocului, care sfidează greutățile traiului scump, în mijlocul apelor, dar și mentalitatea de învingători, supraviețuitori a italienilor venețieni, în veșnică luptă cu degradarea clădirilor orașului, restaurând moștenirea lor culturală, cu energia unui perpetuum-mobile. Formele lucrurilor, dedublate, trăiesc vii, conturate clar, în oglinda apei, amurgul se așază orgiastic colorat peste Lagună, iar înserarea poartă numele consacrat, L’Ora blue, Ora albastră.
*
L’Ora blu
Este o metaforă picturală, populară între localnici, o „umbrelă” semantică pentru câteva
cuvinte: lumină albastră-violetă, înserare, apă monocolor unită de cer, impresionism, liniște netulburată la venirea nopții, magie. Nu durează decât câteva zeci de minute. „Ora albastră” dispare din scena inundată de întuneric. Mii de felinare se aprind. Cinele în trattoria…
***
BY VAPORETTO ON THE BLUE HEART OF THE LAGOON
The dawn is upon Venice and the city receives you under a bright sky!
I’m entering Ponte della Libertà by bus from Mestre, a tourist in place, docile, tired, after the turbulent Vienna-Venice flight, with elevator furious noise, the drive to Marco Polo airport. The fog dissipates, together with my exhaustion. Reality has multiple layers, indeed. On the suspended bridge, at the speed of the car, you are leaving the continent behind and fiction has never been more real. A century ago, while encompassing with his vision the hallucinatory architecture, Thomas Mann told himself that to come to Venice by land, through the train station, was like entering a palace through the service staircase, and that you should land into the city by ships, on the open sea, into a city that seems unreal.
*
The Archipelago, through the gate open to waters
Between Punta Sabbioni and Lido di Venezia, the Lagoon closes and opens its gates, protecting the blue-green heart of the city. The Gulf of Venice has, organically, its natural barriers, when it absorbs the blue water of the Adriatic, like a pulsating heart. The islands, born in a quiet era, motionless medieval citadels, built unto themselves, isolated, famous or anonymous, inhabited or deserted, rise from the sea: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. You enter an endless plain of water, animist territory, an aesthete God gave life to things.
*
The watery glass/water mirror. The form of things.
The Lagoon is serene. The season of sirocco, stirring the water by gusts of wind, passed. A brief wave lull on the enormous greenish lake of Venice, until the aggressive outbursts of bòra come, with huge waves and flooding. On fondamenta (quay street), calli (narrow streets between two rows of buildings), and campi (open spaces, squares), the water is up to the knees. People cross San Marco in uniform raincoats, rubber boots, shrivelling wry with cold and moisture, in a hurry. It is a period of low season, most are locals in their daily travels on water, the islanders. The tourists are different, always with astonished faces, a grimace at the sight of the huge queues of people walking on the bridges, through the elegant Piazza San Marco.
„Acqua alta” or „ high water” remains an unmistakable vista, frozen in the memory of every foreign traveller in Venice. Violent, the high waters regularly invade the city, rhythmically striking the white walls. A glassy eerily lit and translucent sky, like a Murano glass. Then, the Venetians and foreigners are forced to walk on a wooden walkway, as on an upper deck of a sinking ship. You can feel the anxiety of the novices and the adapted calm of the inhabitants. The city is slowly sinking, but this is only a romantic metaphor of countless eccentric writers and artists who saw in Venice a symbol for the end of the world and the end beauty. Modern technologies have reprogrammed the sinking of the miraculous place in the distant future. But a haven of beauty and joy was so sensitively perceived, from Thomas Mann, with his „Death in Venice”, or Hemingway, by incredible biographical testimonies from the city of love, later translated into a novel with vintage masks, passions celebrated through the memory/remembrance of courtesans and countesses – up to the recent Hollywood films, languidly delaying the intrigues of the unpredictable Angelina Jolie.
*
The dream key: a weekend in Venice
Venice is not commercial, it’s unreal, it crossed my mind. Or it is „commercial”, with Al Pacino in the role of Shylock, the merchant of Venice, crooked walking his registers among the sacred arches of the Doge’s Palace. Cappucino, at the crack of dawn, on the full terraces, a short espresso, around 10 am, and a tiramisu, an aperitivo, ordered just by boys, to recover, around 12, and then, „frugally”, gelato- la dolce vita unheraldedly combined with another dolce, packed in a glossy package. Until the evening there is nothing left. My eyes are wandering on posters, impressionist prints and colourful fairytale postcards: „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Fetish love.
In every foamy wave hitting our raft (of a used vaporetto), the sky throws sapphires and
opals, gemstones in fine mounts on lover’ fingers. In all boutiques, on medieval cobblestone streets, couples with easy steps, or gangs of girls from Accademia, university students are sitting, happy in the sun, on the steps of the Faculty of Arts. I just remember what I like, while a compact group of Chinese tourists blow us kisses from a gondola. It’s a spring day with a cold sun. “My dears, I embrace you from the heart of dreamlike Venice” – I had seen at the Museum of Romanian Literature in Bucharest a postcard sent by Nichita Stănescu to his parents, excited, escaped from the Orwellian star-sign, in an Italian getaway, just at the time of the “July Theses”, when communism was butchering literature and the propaganda was striving to confine freedom, and vivid/roaring thinking. A poet as a generation. As “The Travelling Times” by Nichita opens only with a key of dreams, „a lucid journey into reality can make you grow old/can wither you”, he said, and would turn his blue gaze towards angels and beautiful women, as a reality outlet.
In fact, in Venice it’s hard to be just “a tourist”. Mystical and surreal, Venice predisposes to a different perception of the concrete, the dream does not seem absurd, the Divinity gives a fresh and present touch to the lagoon labyrinth of cathedrals, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Towering the sea entrance into the main channel of the city, Santa Maria della Salute, the St. Mary of Health Cathedral, was built in the eighteenth century, for salvation from plague. The facades of palaces Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, belong to another world, Serenissima, the Venice of Titian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.
On Canal Grande, the names of the “waterbus” vaporetti stops have names of saints, everything is painted in the Mediterranean “glutton” colours. Here is a cathedral, immediately next to it, a fish market. God and trade, in the light world of the Mediterranean, do not contradict each other. Time floes slowly.
*
With Eliana at Osteria Al Bacareto
I was amused it has my name, Ely. The Italians are open like a gateway towards the labyrinth. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… After wandering for hours in zig-zag by vaporetto on the Grand Canal, I got into a trattoria whose gate, covered in ivy and masked by white oleanders, blossomed in a cold spring month, magnetically attracted the craving, the curious, on Calle San Samuele in San Marco district.
“Osteria” means tavern, small restaurant, and „Bacareto” comes from „Bacaro”, an old wine, originally from Puglia. The grandfather of today’s owners, a wealthy merchant, coming from Brindisi, De Giulios, opened in 1902, in the heart of Venice, near Canal Grande, the small inn remained in the family for generations. All specialties of fish and seafood, placed on racks following an Art-Nouveau design. The recipes are secret and handed down from father to son, proudly, they say themselves when presenting their authentic merchandise. „Baccalà” (the cod), served in a variety of ways, Mantecato (with sour cream), in Umido (with tomato sauce), alla Vicentina (with anchovies, capers, onion and parsley), the salmon, the sea bream, Seppie in Nero (cuttlefish in its “ink”), very fresh, delivered by fishermen just then.
Even the Italian cuisine is a form of culture. Mornings in Venice have an unsuspected freshness. The Roman pastel colours. The evergreen hanging gardens, vegetation flooding the ogival windowed palaces, the squares shining bright, the marble steps of cathedrals descending deep into the sea. All this sensory unreality which causes you joy. All earth’s languages, but especially English (the “Canadian” as I and my friends named it, slightly faulty, adapted to rapid communication), and of course, the Italian sung with each phrase everywhere, the murmur of the crowd, the typical Venetian echo, the most colourful and lively sonorous background, never sharp regardless of tonality. The ethereal energy of the place, the golden light, all the details that make up a local sigil, a tradition, delicately impregnated with art, never a kitsch, not even in the over displayed colour postcards or souvenirs.
*
The unique Venice
This is the name of the office for public transport in Venice. On each ship ticket, on every flyer, the symbols of the unique architecture are printed: „ Principali monumenti- Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.
If you stay longer in town, you can visit each, but you will be happier to roam freely without fixed goals, without watch and telephone, on all alleys and canals, confused. The City/Fortress, Città di Venezia is to be found at every turn, on every bridge. You lose yourself in the universal moisture, on granite wet streets, raising out of water, in the moist air, wall dampness, foggy sight. Still/Motionless in the historical silence, the Ghetto (the Cannaregio district) is my favourite. The half-murk in dark corners, between Gothic tall houses with nearing lofts, hardly letting in daylight, a mysterious decor/scenery that can give you chills in the evening, but crimes here are murky history. Like the plague.
The enchanted footprint of the place is not disguised in any way, the secular city is, paradoxically, futuristic, avantgardist, fictional. This year the lavish Carnival of Venice took place right in Cannaregio, under the motto: „Creatum civitas ludens”, conjuring the joy in a city of play, defying the hardships of expensive living, in the midst of waters, but also in the mentality of winners, survivors of the Venetian Italians, in an eternal battle with the city’s buildings degradation, restoring their cultural heritage with the energy of a perpetuum mobile. The dualized forms of things live vividly, clearly outlined in the water table, the twilight lays orgiastically colourful over the lagoon, and the dusk bears the consecrated name of L’Ora blue, the blue time/hour.
*
L’Ora blu
It is a pictorial metaphor, popular among the locals, a semantic “umbrella” for a few words: blue-violet light, dusk, monochrome water jointed with the sky, impressionism, undisturbed silence at nightfall, magic. It takes only some score minutes. The “blue hour” disappears from the scene bathed in darkness. Thousands of lanterns light up. Dinners in trattoria…
––––––––––––
Grațiela Popescu-Giuvara
Veneția-București, 2020