„Spre-al lor trecut de slavă plin,
în fapte şi în nume,
privească fiii care vin,
cât vor trăi în lume.”
(TRAIAN DORZ)
În Dacia străbună, Neamul protodac a fost menit, urzit, hărăzit, înrădăcinat, dezvoltat, cuprinzător, înălţat de Dumnezeu cu mesianismul zamolxian-hristic, ca OSIE getică, precum şi sensul împlinirii sale pe drumul istoric întru Calea pe care se defineşte Voia Domnului.
Neamurile descend din/prin Voia lui Dumnezeu după modelul „Păstorului”, aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească „Turma” neamurile alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire, prin mărgăritare de tâlcuri, prin şiraguri de sensuri care să scoată Taina din taina ei întru filocalia metafizică, mistica sofianică ori sensul isihast liturgic.
Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune era omniprezent în Tradiţie, Cuvânt, Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Credinţă, Omenie, Mărturisire, Libertate, Jertfă, Cruce, Creaţie şi Înviere, atât ca dăinuire în geografia spaţiului, cât şi ca transcendenţă în geografia spirituală.
„Noi studiem, arăta filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, adeseori geografia creştină a românilor în raport cu geografia politică de azi, ceea ce e cu totul greşit. Rareori îndrăznim să ne raportăm la episcopatul de la Durostorum, la Novae, la Remesiana însă demografia europeană a lumii Evului Mediu timpuriu nu e nicidecum aceea a lumii de azi; aveam atunci români (în stadiu proto-român, desigur) în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, la Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil căci populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii. Acestea e spaţiu compact de etnogeneză.”(Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, 2008, p. 48)
În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu, s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertebrală, întregul lui ca dat firesc, în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.
Flăcări de foc reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost mulţi, între care Gr. Traian Pop şi Traian Dorz.
TRAIAN Pop s-a născut în Odorhei, Bistriţa-Năsăud la 4 Noiembrie 1939, într-o familie continuatoare a generaţiilor Tradiţiei strămoşeşti, a idealurilor Străbune, a dăinuirii Neamului.
După ciclurile primare, gimnaziale şi liceale a urmat cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Cluj-Napoca în perioada 1958-1963. După Licenţa pe care şi-a definitivat-o cu brio, a activat ca profesor de elită şi ca ilustru jurnalist, remarcându-se ca un autor de referinţă privind recursul permanent şi incontestabil la Adevărul Istoriei prin volume de istorie şi de istoria filosofiei: Reviste de filosofie şi sociologie, vol. I, 1979; vol.II, 1983; Titu Maiorescu. Prelegeri de filosofie, 1980; Lecturi filosofice, 1991.
Lucrarea sa de căpătâi care rămâne deasupra tuturor operelor scrise în domeniu, evidenţiindu-se ca un veritabil tratat de istorie, riguros argumentat ca teză, elaborat ca un erudit Îndreptar de sinteză situează Fenomenul naţionalist creştin ortodox între Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Bucureşti-2007.
„Alienarea istoriei, subliniază autorul Gr.Traian Pop, de propriile-i evenimente şi sensuri, atât de evidentă mai ales prin contaminare propagandistică şi manipulare politică, nu-i nici pe departe un sindrom al dogmatismelor şi militantismelor contemporane. În ale sale Anale, Tacitus, de pildă, descifrează, cu un rafinament de invidiat, mecanisme ale înstrăinării istoriografice care par şi sunt surprinzător de actuale. Istoricul roman mărturiseşte că teama şi ura pot întuneca într-atât ochiul şi mintea „cronicarului”, încât ceea ce scrie să nu aibă aproape nici o legătură cu evenimentele cele adevărate… La fel Istoriografia noastră este marcată, în cercetările asupra unor evenimente mai mult sau mai puţin contemporane, atât de o frică aproape instituţionalizată cât şi de stranii puseuri emoţionale… Nu se poate supravieţui mult timp, nici istoric, nici cultural, în planuri care nu se întâlnesc, care refuză să se întâlnească. Vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire… Orice fenomen are o întemeiere, o explicaţie, o noimă.” (Gr. Traian Pop, …Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Buc.2007, p. 32)
Din păcate, în ultimii ani,se observă adevărul acestor afirmații mai pregnant ca oricând !
Ne-au dispărut gânditorii, ne-au dispărut filosofii, ne-au dispărut formatorii de modele în aproape toate domeniile !
Traian Dorz s-a născut în Ziua Naşterii Pruncului Sfânt a anului 1914, în Livada Beiuşului, judeţul Bihor în familia Mariei şi Constantin Dorz. Traian a fost hărăzit de Dumnezeu încă de mic pe Calea care avea să-l încerce, să-l provoace şi să-l desăvârşească. Avea o predilecţie pentru citit continuu. L-a avut ca mentor pe părintele Iosif Trifa şi la 15 ani a intrat în OASTEA DOMNULUI. Habotnicia religioasă a adolescentului Traian care a reuşit să intre cu succes la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş, n-a fost pe placul tătălui său crescut într-un mediu opac, îngust, retrăgându-l de la şcoală. Fără ştirea părinţilor a reuşit între primii candidaţi la Liceul Militar din Târgu Mureş. Iarăşi, tatăl său l-a prigonit. Slavarea tânărului a venit din partea părintelui Iosif Trifa care i-a oferit redacţia publicistică din cadrul Oastei, lumină care îl va călăuzi spre azurul serafic al Poeziei religioase, devenind cu timpul misionarismului său – unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi naţionali şi universali.
Graţie misionarismului, misticismului şi naţionalismului său, marele poet a pătimit prigoana celor 18 ani de închisoare ca deţinut religios la Beiuş, Oradea, Deva, Caransebeş, Gherla, Ghencea, Popeşti-Leordeni, Periprava-Grind, urmate de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
În mediul carceral oferit de regimul samavolnic comunist Fiilor Bisericii Ortodoxe Române Prigonite a Mântuitorului Hristos, Duhului Sfânt şi-a pogorât harul peste aleşii Săi, preoţi, poeţi, filosofi, teologi, profesori, artişti, peste poetul-publicist Traian Dorz, care a reuşit să scrie în memorie peste 200 de poezii, 100 de titluri de lucrări de eseistică religioasă, meditaţii creştine, cu care s-a eliberat şi apoi ne-a oferit harul şi lumina lor. Suma poeziilor sale a trecut vârful celor 5000 de titluri, pe care le-au îmbrăţişat alte 7000 de proverbe versificate.
Poetul-Comandor al OASTEI DOMNULUI a urcat la Împăratul Ceresc în 20 Iunie 1989.
Prin tot ce a năzuit, trăit, creat, luptat, împlinit, slujit, slăvit, mărturisit, jertfit, iubit evidenţiindu-se ca un perpetuum OMAGIU adus lui DUMNEZEU şi NEAMULUI său.
„Închin,
cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă, ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel Din Urmă, care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 7)
„Avem şi noi atâtea locuri/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ.// Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi şi munţi şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 4)
Înaintea tuturor Evidenţelor ESTE VIAŢA – DUMNEZEU – VEŞNICIA, apoi OMUL creat, sacerdotul, tradiţia, mama-pedagog, poetul, artistul, filosoful, teologul, eroul, martirul, mărturisitorul, evenimentul, monumentul şi ISTORIA clădită pe sânge, jertfă, piatră, pământ. „Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu. Umbrele lor s-au dus, dar lumina lor nu. Ecoul graiului şi razele luminii lor cutreieră mereu hotarele acestui pământ şi spaţiile acestui cer. Şi ele strigă. Şi ele ard.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 9)
Caracteristic etnicităţii noastre binecuvântate de Dumnezeu, când a pus zidire acestui Neam primordial, între atâtea Daruri ale existenţialităţii sale, cu care am fost covârşiţi, avem două imperative specifice Osiei pelasgo-traco-daco-getice: MUNTELE şi ISTORIA.
„Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză. Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 18)
Întru evidenţa şi taina Istoriei, precum şi întru Taina şi evidenţa Muntelui, creştinul ortodox mărturisitor va afla aceleaşi dimensiuni divine dintre Cultul Strămoşilor şi fascinaţia Carpaţilor sub diferitele lor chipuri, Cozia, Pietrosu, Caraiman, Toaca Ceahlăului, Stânişoarei, Piatra Craiului, Ciucului, Omul-Bucegi, Moldoveanu-Făgăraş, Parâng, Negoiu, Rodnei, Retezat-Godeanu, Rarău, Tarcău, Piatra Altarului-Cheile Bicazului ş.a.
„Copleşit de măreţia uriaşului Trecut, tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină… Şi te vei simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor, adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte şi nici comparaţii…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 21)
Asemeni frumuseţii Muntelui şi fascinaţiei Istoriei, Dacii nemuritori au fost zidiţi, ctitoriţi pe granitul spaţiului, pe roca timpului, ca PIETRE de HOTAR ce dăinuiesc sub taina liturgică a CLOPOTULUI – Limba noastră dacoromână vorbită între Cer şi Pământ.
„Precum muntele, tot aşa şi Clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate. Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 28)
Traian Dorz a fost un privilegiat de Dumnezeu, ca dac, ca român, ca poet, ca slujitor ortodox şi artist al Frumosului în tot ce are sublim acest Neam aşezat în toată splendoarea sa.
I-a fost dat să vadă multe lucruri direct şi indirect care s-au răsfrânt nefast, tragic şi dramatic asupra Neamului şi Bisericii lui Hristos. A văzut retrospectiv castrele hasburgice în platoşele lor de piatră care apărau şi aminteau de asupritorii venetici ce s-au aşezat samavolnic pestre Vetrele stăpânilor Daci hărăziţi de Dumnezeu, transformaţi de migratori în asupriţi, în iobagi. Castre pentru uzurpatori. Lanţuri şi juguri pentru robii autohtoni.
„Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 37)
Pe lângă acestea şi multe altele i s-a mai rezervat şi două dintre monstruozităţile cele mai diabolice pe care le-a întâlnit Istoria, sub două registre diferite şi asemănătoare privind ura şi cruzimea deopotrivă sub tiara hasburgico-catolică şi cea basileo-ortodoxă.
Primul spectacol luciferic s-a desfăşurat Luni 28 Februarie 1785 la Alba Iulia – Dealul Furcilor sub patronajul guvernatorului Transilvaniei Samuel B. Brukenthal (1721-1803), consilierul intim al trufaşei împărătese Maria Tereza şi călăul capilor eroi – martiri ortodocşi ai Răscoalei antihasburgice HORIA, CLOŞA şi CRIŞAN.
„Au fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai groaznice chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de fraţi ai lor aduşi cu forţa, pentru a se îngrozi… Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 39, 37)
Următorul spectacol a fost o avanpremieră a groazei, a grotescului, a bestialiţii ierarhice smerite, la care a fost martor direct şi l-a avut ca Maestru de ceremonial satanic pe Mitropolitul Ardealului, prinţul Bisericii Ortodoxe Transilvane Nicolae Bălan, călăul mentorului său, al slujitorului lui Hristos şi al profetului neamului Părintele Iosif Trifa fondatorul, sacerdotul – misionar – mărturisitor al OASTEI DOMNULUI.
Slujitor model al lui Dumnezeu, părintele Iosif Trifa a observat căderea abundentă a moralităţii creştine, alterarea maximă a virtuţiilor în cadrul Bisericii, prin nepăsarea ierarhilor slujitori loruşi şi a purces la crearea unui Braţ al Bisericii, o regenerare a ei prin înnoire, educaţie, cânt, cuvânt, faptă, slujire, eroism, jertfă, martiriu, iubire, har, onoare, demnitate.
Părintele Iosif Trifa slujitor al parohiei Vidra de Sus – Munţii Apuseni, satul eroului Avram Iancu, căsătorit cu nepoata acestuia Iulia Iancu a cerut binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan şi a pus bazele Braţului viu, curat, pur OASTEA DOMNULUI. S-a lucrat permanent cu trudă, cu migală, cu dor, cu drag, cu bunăvoinţă, cu Har de sus, cu comuniune, cu comunitate. Când vlăstarul a devenit viguros, când ramurile sale s-au întins pretutindeni, când uscăturile din Biserică au dat altoi, popularitatea părintelui şi a Oastei sale care erau PILDE de Ortodoxie au fost tâlcuite de ierarhul Nicolae Bălan în afirmaţii revoltătoare, acuzaţii răuvoitoare, calomnii tendenţioase, defăimări vrăjmaşe, uneltiri fariseice.
Faima Părintelui şi a OASTEI DOMNULUI trecuse de mult hotarele Ardealului, ale mitropoliei, ale ţării, fapt ce a cauzat invidia şi mândria ce s-au aşezat pe mitropolit. „Cele mai grele atacuri şi mai mari împotriviri au venit din partea unor anumiţi clerici mai mari şi mai mici… Felul cel rău în care se petreceau înainte toate serviciile religioase în popor, îmbibate de alcool, devenise o „tradiţie” plină de avantaje materiale şi de destrăbălări păgâneşti plăcute tuturor celor păcătoşi… Acestea durează de mii de ani – ziceau ei – iar acum, iată, sunt ameninţate să fie părăsite. Se dezbină Biserica! strigau toţi aceştia, verbal şi în scris. Se strică tradiţia! Se calcă rânduiala din strămoşi, se face schismă, erezie, sectă! Opriţi pe preotul Trifa! Încetaţi cu Oastea! Afară cu stricătorii datinilor noastre!..” (Traian Dorz, Zile şi Adevăruri Istorice – 12 Septembrie 1937, 12-16 Februarie 1938, 7Noiembrie 1976. Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 29-30)
După 12 ani de la înfiinţare – 1 Ianuarie 1923, Oastea Domnului primea lovitura de graţie tocmai de la cel care trebuia să o apere, să o protejeze, să o cinstească, să o iubească cu preţul vieţii sale.
Din anul 1934 a început Calvarul părintelui Iosif Trifa şi al Oastei Domnului până la moartea profetului şi după aceasta din 12 Februarie 1938, graţie urii mitropolitului Bălan. „Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă. Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare. Sau ca o mângâiere.” (ibid., p. 84)
TRAIAN Dorz – după urcarea la ceruri a părintelui Iosif Trifa a fost îndrumătorul, purtătorul de grijă şi Comandorul OASTEI DOMNULUI.
Anele, Caiafele, Iudele, în frunte cu Irodul mitropoliei Ardealului au dezlănţuit atacul asupra părintelui Iosif. Au oprit la Poştă expedierea telegramelor. Protopopul Cioran a venit, l-a examinat în sicriu şi văzându-l îmbrăcat cu reverendă a urlat ca muşcat de viperă.
–„De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haină de preot.
– Nici mort, părinte?
-Nici! Nici clopotul nu se poate trage după el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!…
-De necrezut!… Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis, dar aceştia nu.
Doi oameni de la serviciul înmormântări au sfâşiat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui. S-a raportat mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâşiată.”(ibid., p. 87-94)
Sfârşitul mitropolitului Bălan a venit ca o încununare a faptelor sale iudeo-irodiace. „Ultimul timp al vieţii sale, mitropolitul şi l-a trăit în paralizie şi în singurătate, căzând pe jos şi zvârcolindu-se adesea fără a avea pe nimeni ca să-l ridice, mestecându-şi limba şi neputinţa în aşteptarea celeilalte osânde şi mai cumplite.” (ibid., p. 63)
Marele poet creştin Traian Dorz îşi amiteşte de lupta Sfântului Apostol-Evanghelist IOAN care s-a năpustit asupra zeităţilor păgânismului şi barbarismului distrugându-le templele prin care ei puternicii zilei hotărau soarta şi viaţa supuşilor pe care-i exploatau la sânge, precum feudalismul austro-ungar, satrapul şi călăul nemilos al năpăstuiţilor valahi ortodocşi. „Cetăţi şi lanţuri, asupritori şi robi, călăi şi victime… ce lungi şi dureroase sunt urmele voastre de sânge, de schingiuiri şi de crime în istoria acestei decăzute omeniri! Ce puternice sunt avertismentele voastre, ce cutremurătoare sunt amintirile şi învăţămintele ce ni le strigaţi voi şi ce hotărâte ar trebui să fie oroarea şi împotrivirea noastră, a tuturora, faţă de voi, ca să nu vă mai repetaţi niciodată şi nicăieri pe lumea asta!” (Locurile Noastre Sfinte, p. 43)
Analizând capodopera lui Brâncuşi, Coloana Infinitului, prin prisma misticii trăirii ei, ca o întrupare a Golgotei româneşti, situată în conul de lumină, în cuvântul de foc, într-o cântare de Sânge, într-o mireasmă de Lacrimi, într-un sărut ceresc, într-o recunoştiinţă serafică, într-o slavă de azur, aduce ofrandă sacră Mântuitorului toate imnele, lacrimile, viaţa şi veşnicia sa.
„Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.
Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.
Ce mult seamănă Coloana infinitului de la Târgu Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28,12!” (Locurile Noastre Sfinte, p. 75)
Poetul TRAIAN Dorz, prin opera creată, calitatea expresiei lirice, mesajul divino-uman a urcat în CONSTELAŢIA MISTICĂ a POEŢILOR CRUCII: Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Daniil – Sandu Tudor, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Ionel Zeană, Maica Teodosia, Vasile Posteucă, Petru Baciu, Aurel Dragodan, Vasile Blănaru-Flamură, Sergiu Mandinescu, Pantelimon Vizirescu, Ilie Imbrescu, Valeriu Gafencu, Ion Omescu, Zahu Pană, George Fonea, Dumitru Bacu, Eugenia Indreica-Damian, Ion Golea, Ioan Alexandru ş.a.
Fericit este Neamul şi Biserica lui Hristos cu astfel de Fii aleşi şi urmaşi pilduitori!
—————————–
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț
6 Februarie 2021.