„Maria e un nume ce cântă! Chipul omenesc îndumnezeit a umblat odată în lume, a umblat cu noi, oamenii, în vremea când, încununată de durere, călca urma paşilor unui fiu nesupus.
Maria a rămas între oameni: joacă merele de aur de-asupra leagănului, clădeşte sufletul mamelor întristate, stă cu noi la masă, deschide petalele trandafirilor seara, la rugăciune. Maria e un nume de icoană!”
(ERNEST BERNEA)
Dumnezeu a creat Omul: Bărbat şi Femeie, din acelaşi trup, cu suflarea de viaţă a Duhului Sfânt, în stare perfectă, care prin conlucrare cu harul divin poate ajunge la desăvârşire, la îndumnezeire, întrupând cununia comuniunii Familiei religioase.
Persoanele care au atins desăvârşirea au fost Îngerii şi Sfinţii.
Primul Om care s-a îndumnezeit şi a primit cea mai mare cunună cerească de Împărăteasă a Cosmosului şi Mamă a lui Dumnezeu este FECIOARA MARIA.
Aşadar, Regele Creaţiei dumnezeeşti a fost pus Omul: Bărbat şi Femeie.
Aceasta este regula firească, dumnezeiască: nici bărbat şi bărbat, nici femeie şi femeie. Pervertirea Creaţiei divine vine de la Diavolul-îngerul căzut prin propria mândrie, devenit marele înşelător şi distrugător al firii umano-divine a Omului religios.
Omul religios este fiinţă şi persoană, nu personalitate.
Viaţa prin natura ei existenţială aparţine ciclului trinitar: facere-desfacere-refacere, sau altfel spus: viaţă-moarte-înviere.
Omul ca fiinţă şi persoană nu îşi aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu, Atotcreatorul care i-a oferit din dragoste şi preţuire cerească Chipul Său divin ce se reflectă în viaţa celui creat prin iubire, adevăr, libertate, credinţă, frumos, armonie, luptă, creaţie, har.
Omul creat care este un homo religiosus poartă în ADN-ul său pecetea genei religioase, ca un dat firesc, natural, ontologic, dar şi un dat ceresc, supranatural, transcendent, care împlinind, asumând şi întrupând virtuţiile cardinale şi cele creştine, în viaţa sa dăruită se desăvârşeşte ca Om religios, ca Om creştin ortodox se îndumnezeieşte întru Hristos, atingând astfel asemănarea prin har, creaţie, jertfă, dăruire, mistică, iubire cu Arhetipul său absolut-Creatorul.
Atingând această axă crucială prin purtarea cu demnitate a Crucii sale: braţele laterale simbolizând toate suişurile şi coborâşurile soartei, iar axul vertical semnifică latura mistică a destinului său definitoriu ca finalitate a spiritului hristic, Omul creştin ortodox, trăitor şi mărturisitor în egală măsură îşi prefigurează Viaţa veşnică prin viaţa pământeană ca trăire harică, eroică, martirică, liturgică, duhovnicească.
Cine renunţă la comuniunea cu Dumnezeu, cu lumea Lui cerească, renunţă la comuniunea cu semenii, la comuniunea cu sine, se dezumanizează devenind un ins oarecare şi evident că atunci îşi aparţine doar sieşi.
Dumnezeu fiind Viaţa Veşnică a oferit Omului viaţa ca devenire întru Viaţa veşnică.
În conlucrare cu Dumnezeu, Omul creştin ortodox ţese în inima sa frumuseţea sufletului său care-i va salva viaţa, contribuind astfel şi la salvarea lumii.
El poate face din fiinţa sa un colţ de rai, iar prin persoana sa o demnitate cerească.
Suflarea de viaţă ancestrală a lui Dumnezeu a brodat la Actul Facerii divine, marea taină a Omului creat, apoi a omului recreat-creştin de Hristos prin Întruparea Sa dumnezeiască în Om, trăitorul ortodox devenind astfel prin viaţa sa liturgică, harică, mistică, împărtăşire cu Dumnezeu, împărtăşire cu semenii, împărtăşire cu sine.
Soarta rămâne între hotarele fireşti ale vieţii şi se împleteşte cu omul care rămâne doar ca fiinţă raţională impunându-se ca o efigie a încercărilor, a ipotezelor, a generozităţii, a comunicării, a neprevăzutului, a riscului, a hazardului, a neîmplinirii.
Destinul însă este heraldica spiritului religios a persoanei, a omului tainic, al inimii ca veşmânt frumos, regal al duhului ce poartă sceptrul comuniunii, harului, creaţiei, cuminecării, ascezei, misticii, înălţării omului întru azurul spiritului serafic.
Numai adevăraţii luptători, marii eroi, temerarii mărturisitori, cutezătorii isihaşti, nebunii întru Hristos care ating tărâmul metafizic al piscului mistic pot întrevedea, pot atinge, pot împlini destinul hărăzit vieţii lor, persoanei duhovniceşti de către cer.
Omul este aşadar ca fiinţă o voinţă, un Dor natural, raţional, dar şi persoană ca Dar ceresc, spiritual, liturgic, dumnezeiesc. Un sublim al Frumosului şi al Iubirii!
În general cei prea mulţi care trăiesc doar raţional sau iraţional, doar temporal, doar imanent sunt fiinţe autonome, insuficiente sau atotsuficiente loruşi, chiar dacă unii sau după unii ajung să fie numiţi personalităţi.
Omul care rămâne doar la regnul de fiinţă, adică la cel de animal raţional, cum îl numeau savanţii raţionali ca să luăm sensul pozitiv prin accedere la spirit, întrevede o cunoaştere fie ştiinţifică, fie filosofică prin teze ori ipoteze formulate doar teoretic.
În această conjunctură, omul rămâne conform gândirii savantului Alexis Carrel, acea fiinţă necunoscută… Sărmanul savant încătuşat în raţiunea sa ştiinţifică n-a putut sparge carapacea bio-etico-psihologică în care trăia alături de rudele sale, verii săi cum îi răsfăţa: „urangutanii, cimpanzeii şi gorilele”.
Chiar dacă a întrezărit şi o evoluţie spirituală, n-a atins sfera spiritului religios, ca să devină tribun al libertăţii, ci a rămas tributar postulatului său evoluţionist: „Dintre toate animalele numai omul singur este capabil să contribuie voluntar la dezvoltarea propriei personalităţi.” (Alexis Carrel, Conduita Vieţii-Reflecţii-Rugăciunea. Trad. Petru-Atanasie Tănăsescu. Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 102-103)
Savantul Doctor Alexis Carrel a tratat omul doar ca fiinţă a unui trup, văzându-i inima ca organ central bilogic, dar neobservând şi aura ei duhovnicească-sufletul, aşa cum au putut-o admira savanţi ai Ştiinţei divine, precum Dr. Nicolae Paulescu.
Omul creştin ortodox nu de personalitate are nevoie, ci de spiritul Persoanei.
Omul creştin ortodox este mai presus de toate cele create, chiar şi de semenii săi bio-psihologici. Este o Persoană tainică! Este o Persoană umano-divină!
Pentru Omul fiinţă-persoană, respectiv creştinului ortodox dacoromân mărturisitor cunoaşterea este teologică, iar trăirea sa metafizică, asumată este trinitară: întru Dumnezeu, întru aleşii lui Dumnezeu şi întru sine.
Omul creştin care grăieşte tainic în inima sa este Persoana, Icoana în care se descoperă şi se bucură permanent Dumnezeu.
Persoana este deasupra oricărei formulări teoretice, raţionale deci, şi se revelează sieşi prin sine întru Persoana divină absolută, pentru a rodi întru atributele dumnezeeşti care dau omenia şi demnitatea vieţii sale creştine autentice.
Persoana-Inimă se naşte ca Odor ceresc, transcende peste toate hotarele pământului, fiind superioară legilor naturii şi neputând fi îmbrăţişată de cuvinte.
Persoana sau ipostasul se aseamănă celei mai frumoase flori, care-şi deschide sublimele petale, înmiresmând fiinţa noastră în adâncurile ei gingaşe.
Inima fiind locul unde se arată omului Creatorul, se poate spune că în persoana sa se produc simultan şi divin: o renaştere şi o revelaţie!
Inima plină de har împărăţeşte peste tot trupul, peste toată fiinţa, peste împlinirea vieţii creştine cu sceptrul sublim al misticii sale făcândul pe trăitorul român ortodox Epistolă a lui Hristos scrisă cu duhul Mântuitorului pe tablele serafice ale inimii, pe care o pot citi toţi cei care au sufletul pur şi frumos.
Marea dramă a Omului creştin ortodox apare nu când durerea, sărăcia, suferinţa, răul, politicul, democraţia, nepăsarea, violenţa, trădarea, laşitatea abundă peste tot, ci când el numai este prezent nici în trecut, nici în prezent, nici ancorat în viitor.
Darul şi harul creaţiei sale întru lumina Duhului şi cinstirea Vetrei Strămoşeşti, a Străbunilor îl fac pe Omul autentic creştin prezent!
Prin gândurile sale înfiripate în mugurii înverziţi, prin cuvintele sale-flori înmiresmate, prin roadele faptelor binecuvântate, prin spiritul-mistic Omul creştin pogoară Cerul deasupra Patriei sale aprinzând lumina Învierii în sufletul frumos.
Astfel, terapia creştină care se aplică realităţii epocii revoltătoare în care trăim trebuie să devină o paradigmă a reîncreştinării creştinilor, printr-o redevenire autentic ortodoxă, Hristică, Evanghelică, Apostolică, care reface comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu Creaţia Sa, comuniunea cu semenii care împlinesc Doxologia divină, comuniunea cu sine prin Cruce care trezeşte conştiinţa misiunii Omului prezent ce urcă de la principiul traco-dac al kalocagatiei la esenţa sofianică a trăirii filocalice întru Hristos.
Adevărul-Libertatea-Iubirea sunt Trinitatea Frumuseţii absolute.
Nobleţea trăirii mistice trebuie să devină tiparul autentic al caracterului frumos.
Dumnezeu-Frumuseţea absolută nu poate locui decât în sufletul Omului frumos.
Astfel se întâmplă şi când Bunul Dumnezeu se aşează într-o inimă mare, curată.
El o slăveşte scriindu-Şi lumina bucuriei cu razele dumnezeieşti ale Duhului Sfânt.
Cei care îşi coboară mintea în inimă prin practica rugăciunii isihaste, rugăciunea lui Iisus, asceţii de pildă, pătrund taina adâncă a înţelepciunii Sfântului Duh, aşa cum ne îndrumă Arhimandritul Sofronie: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima sa cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară- ci este în mod inestricabil legată de propria sa fiinţă” (Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan. Viaţă-Învăţătură-Scrieri, Paris, 1952, p.47)
Mintea luminată de Sus, călăuzită de harul dreptei credinţe, descoperă simultan inima trupească şi pe cea duhovnicească, percepându-le existenţa, energia, muzica, farmecul, lumina, miracolul, ruga, cuvântul, cântul şi mărturisirea fiecăreia.
Într-un nimb verzui auriu MARIA se aude cântând.
E cântec angelic sau lumină cerească?
E rugă serafică sau mărturisire divină?
E făptură umană sau Dumnezeu întrupat?
În graiul melodios, heruvimic ne caută pe noi, Fiii Ei să ne dăruiască dragostea.
Ochii Ei sorb albastrul de Voroneţ al cerului bucovinean, iar părul de astru dă strălucire sufletului meu.
Viersul Crăiesei suie crestele Carpaţilor, iar Ecoul tresaltă peste limpezimea apelor.
Surâsul Ei dumnezeiesc alungă norii curioşi, înmiresmând seninul Daciei Mari.
Păsările, oamenii, pădurea, apele, munţii, florile, fiinţele, pământul şi cerul cântă.
E mărturisire, rugă, lumină şi cântec, ca la ancestralul areal Carpatin început!
Razele aurii ale lunii SEPTEMBRIE :
1.09.1915, Filon Verca, scriitor, erou, d.p.r.; 3.09.1930, Atanasie Iordache, monah, d.p.r.; 3.09.1942, Mihai Cimpoi, om. politic, de cultură; 7.09.1953, Mariana Stamate-doamna ilustrului General-locotenent dr. Grigore Stamate; 11.09.1923, Teofil Mija, doctor în Științe Medicale, scriitor, erou, ctitor, d.p.r.; 11.09.1923, Mircea Vlad, preot, erou, d.p.r.; 12.09.1910, Marcu Dumitrescu, monah, scriitor, d.p.r.; 13.09.1899, Corneliu Zelea Codreanu, av., dr. în Drept, erou, martir, pedagog al Neamului; 14.09.1882, Traian Brăileanu, dr. în Filosofie, gânditor creștin, mb. al Academiei de Științe Politice Columbia University-New York; 14.09.1911, Ion Boboc, preot, scriitor, publicist, d.p.r.; 14.09.1919, Ion Paragină, poet, erou, d.p.r.; 19.09.1885, Vasile Militaru, poet, d.p.r.; 21.09.1905, Pimen Bărbieru, ieromonah, ctitor, erou, d.p.r.; 24.09.1913, Grigore Zamfiroiu-monahul Andrei, profesor, erou, poet, d.p.r.; 27.09.1914, Iosif Niculescu, eminescolog de marcă, publicist, d.p.r.; 27.09.1922, Viorel Gheorghiță, poet, publicist, mb.USR, d.p.r.; 29.09.1910, Arsenie Boca, pictor, teolog, medic-terapeut, înainte văzător, făcător de minuni, scriitor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, sfânt încă necanonizat; 30.09.1896, Ștefan Partenie Ciopron, episcop, dr., General-maior.
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
30 septembrie, 2018