„Faptele lui îl pomenesc pe Omul
trimis de Dumnezeu care acum trei
sute de ani a venit pe pământ să facă
un singur trup din românimea întreagă.”
(Nicolae Iorga-Bucureşti, 1901)
Legitimitatea Prezentului unui popor, a unei naţiuni, a unui neam o dă Trecutul, iar pe cea a Viitorului o dă prezentul care se asumă şi îşi trage seva din gloria trecutului.
Memoria Trecutului glorios încrustat în obârşia sa religioasă este Osia neamului, a naţiunii, a poporului în drumul lor către dăinuire, către transcendent, către nemurire.
Marele savant al Istoriei naţional-universale, Nicolae Iorga, arăta că un popor, o naţiune, un neam nu sălăşluieşte în dăinuire doar prin limbă, religie, vatră, etnie, ci „şi prin amintirea unui trecut care este acelaşi pentru toţi. E bine să i se vorbească unui popor de oamenii lui mari, despre fruntaşii unui popor, despre aceia prin cari a fost mai mare, mai vrednic de laudă poporul acela, despre dânşii trebuie să se audă pretutindeni, în graiul tuturora.” (Istoria lui Mihai Viteazul pentru Poporul Românesc, p. 291, în Scrieri Istorice, Vol. I, Ed. Albatros)
Precum un Om mare, un Om ales, un Om hărăzit de Dumnezeu în Lucrarea Sa pentru istoria unei Naţiuni, face ca acea Naţie să fie mare, aleasă şi binecuvântată prin el, la fel se cuvine ca la rândul ei Naţiunea întreagă să-l preamărească în veci.
Nu doar unii istorici, artişti, câţiva poeţi-scriitori ori o parte din cler, ci tot poporul are menirea să-l cinstească pururea, prin toate generaţiile care curg din el spre eternitate.
„Precum orice francez îşi cunoaşte pe de rost începutul lui Telemaque a lui Fenelon (ne îndemna boierul-istoric, erou-martir Constantin Gane), astfel orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul istoriei lui Mihai Viteazul, de Bălcescu, fiindcă e un model şi de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti. „Deschid sfânta carte, unde stă scris gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertate şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare dintre Voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea.” (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 110)
Ardealul valah al Daciei Mari strălucea odinioară de înţelepciunea lui Zamolxis, de gloria regilor – preoţi, de mândria neînfricaţilor ostaşi hărăziţi nemuririi, de hărnicia ţăranilor, de chibzuinţa păstorilor, de măiestria cântecelor, de iscusinţa fecioarelor, femeilor şi mamelor care ştiau să pună în armonie casa, familia, portul, rugăciunea, creaţia populară, dându-i încununarea regească şi divină prin trecerea liberă, voită de la sacerdoţiul geto-dac la rânduirea mesianică a creştinismului hristic ortodox.
Până la venirea „migratorilor moderni” în Ardeal, a hoardelor de maghiari, saşi şi secui, totul era în rânduială, cu măsură, totul vibra sacru în cosmosul lor străbun, de la cneaz, voievod, ţăran, preot, meşteşugar, păstor, familie, libertate, tradiţie, natură, rugăciune, morală, pământ şi cer. Apoi, deodată totul s-a schimbat, stăpânul a devenit sclav, iar uzurpatorul stăpân. Sceptrul libertăţii s-a prefăcut în jugul robiei.
„În cetăţuia muntoasă a Ardealului, în văile de la stânga Tisei, locuiau plugarii şi păstorii români, cari ţineau pe umeri strălucirea şi puterea ungurilor din castele şi de la Curte, saşilor, bogaţi din oraşe. Atunci, ca şi acum.” (N. Iorga…, p. 292)
Liga Creştină,susţinută la 4 Iulie 1593, prin bula papei Clement al VIII-lea, sprijinită de împăratul german Rudolf al II-lea, încurajată de orgoliosul principe maghiar Sigismund Bathory, avea ca înfăptuitor doar pe Viteazul Voievod Mihai al Valahiei. „Dar pentru asta era făcut: pentru a face să scânteie oţelul lui sigur la soarele luptelor biruitoare. Când prilejul de a lovi se înfăţişă, el fu cel dintâi în picioare. Sufletul îndrăzneţ, voinţa neînfrântă a strămoşilor trăia în acest viteaz fără pereche.” (p.297)
Ieremia Movilă al Moldovei era închinat turcilor şi încuscrit cu polonezii, voind să-şi pună fratele Simion Movilă în locul lui Mihai Viteazul, tot cu ajutorul leşilor. Marile puteri, încă, nu-şi reveniseră de pe urma marelui şoc provocat de cutezanţa şi biruinţa Valahului, dar totuşi Movileştii şi ex-principele Transilvaniei Sigismund Bathory, aflat în Moldova, se grupau sub scutul armat al Poloniei, care urmărea consternată evoluţia politică a Voievodului Mihai, ce putea să vizeze cele două provincii Pocuţia şi Podolia, care aparţinuseră Moldovei, ca drept feudal voievodal.
„Curtea pragheză îşi manifestase ostilitatea faţă de proiectata campanie din Moldova cât şi faţă de intenţia de aducere a moldovenilor la ideea unirii sub sceptrul lui Mihai încă din vara anului 1598, după cum, reiese din raportul comisarilor Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy: „Noi însă l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă de la Majestatea Voastră sacră. Iar el a răspuns că nu vrea să năruie Moldova, nu ea îl duşmăneşte pe el, ci (să-l alunge) pe Ieremia Movilă.” De aceea, sarcina dificilă a domnului fusese, în perioada 1597-1599, aceea de a găsi pretexte plauzibile pentru Curtea de la Praga.” (Mircea Dogaru, Singur împotriva Europei – Mihai Viteazul (1593-1601), Phobos, Bucureşti-2005, p. 102)
Mihai, Voievodul Valahiei şi al Ardealului şi-a justificat împăratului Rudolf al II-lea planul intervenţiei sale în Moldova, pentru a contracara alianţa celor trei, Jan Zamoysky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, care complotau împotriva sa. „Trebuie să-l alung cu forţa pe acel voievod al Moldovei, ca duşman al creştinilor, nu pentru a-i cotropi ţara şi nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică în planul expediţiei în Turcia.” (ibid., p. 102)
Dincolo de declaraţiile şi argumentele Valahului, Rudolf al II-lea trăia însă cu convingerea că Mihai voia sigur refacerea Daciei Mari, mai ales că avea în Moldova o grupare boierească şi poporul, favorabili planului său de întregire. Astfel, că refugiul lui Sigismund Bathory în Moldova lui Ştefan cel Mare, i-a adus pretextul de care avea nevoie. „Sigismund Bathory, care are de gând să atace din Moldova, ajutat de o mare armată de turci şi de tătari; am socotit că trebuie să-i fie zădărnicită ocazia de a reuşi înainte de a-şi spori puterile. Acum îndreptăm o armată contra lui însuşi, evident cu acel scop, ca Dumnezeu, sporindu-ne forţele, să împiedicăm la timp forţa şi avântul lui.” (concluziona iezuitul Bartholomeu Pezzen, c.f. Mircea Dogaru, p.103)
Alături de „argumente”, Valahul revendica întreg teritoriu românesc, „toate teritoriile de la Marea Caspică, până la oraşele Buda, Alba Iulia şi Solnoc.” (p. 103)
Campania din Ardeal a Voievodului Mihai a avut girul sultanului Mehmed III Adil (1595-1603), care se răsfrângea şi asupra celei din Moldova, fapt ce i-a apropiat pe habsburgi de poloni printr-o înţelegere secretă. Acordul sultanului fiind adus la cunoştiinţă chiar de către el, prin hrisov în Februarie 1600, regelui polon Sigismund III Vasa (1587-1632): „Cum Mihai, având de acum asigurată alianţa din partea noastră şi steagul dat de noi, uşor a ajuns să aibă oaste mai puternică, neţinând seama nici de noi, nici de oastea noastră. Astfel, deci, s-a ajuns că, prin voinţa şi sub privirea atotputernicului Dumnezeu, a înfrânt oastea lui Andrei Bathory, voievodul Transilvaniei; pe acesta însuşi şi pe mulţi din însemnaţii lui domni bătându-i a luat domnia Transilvaniei şi a adus-o sub puterea şi în stăpânirea sa.” (ibid., p. 104)
Lângă acordul său în favoarea Valahului, sultanul a aşezat şi ameninţarea faţă de cei care iar sta împotrivă Voievodului Mihai, în speţă regele polon şi voievodul moldav, prin ceauşul Djafer: „…să fiţi prieteni faţă de prietenii noştri, după pilda strămoşilor voştri şi să fiţi duşmani duşmanilor noştri, astfel că aceste două provincii şi ţări, atât pământul Transilvaniei cu voievodul său, cât şi al Ţării Munteniei cu voievodul Pătraşcu, precum şi supuşii şi oamenii din amândouă aceste ţări.” (p.105)
De ce, totuşi Curtea de la Praga şi-a dat de nevoie acceptul campaniei din Moldova a lui Mihai, ştiind intenţia lui, dar şi faptul că vor intra în conflict cu Polonia?
Explicaţia habsburgilor are trei variante: 1. Au fost încredinţaţi că Mihai v-a pierde bătălia şi atunci problema Transilvaniei se va rezolva de la sine; 2. Dacă Valahul v-a învinge v-a fi lichidat ulterior şi atunci cele trei ţări valahe vor intra sub autoritatea imperiului Romano-german; 3. Au acţionat din teamă. Ordinea acestor previziuni însă a fost inversă: teamă, învingere, înfrângere.
Rudolf al II-lea era conştient că Mihai Viteazul promova strategia unei politici europene, „pentru gloria neamului său”, care aşa cum remarcau mulţi contemporani, precum Eustachio Fontana, „în toate discuţiile lor publice sau particulare”, îl asemuiau „datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părţi ale Europei” ca pe un „nou Alexandru Macedon.” (cf. Mircea Dogaru, op. cit., p. 106)
Teama că Valahul se va înţelege cu turcul contra Ligii Creştine, va putea crea o nouă situaţie geo-strategică, aşa cum visa Viteazul, de refacere a Daciei Mari între Pocuţia şi Balcani, Nipru şi Tisa este sesizată cu mult înainte de căpitanul-comandant al cetăţii Satu Mare şi agent imperial Mihai Szekely, la 14 Decembrie 1599: „Nici acesta din urmă (Rudolf al II-lea) şi nici un alt împărat roman n-au avut vreodată un asemenea slujitor, care să fi săvârşit cu atât de puţine mijloace o victorie atât de zdrobitoare, pe de altă parte nu are şi nu a avut niciodată un asemenea inamic cum va deveni el, dacă nu va şti să şi-l menţină, căci el este viteaz şi iute şi izbuteşte să atragă pe oşteni prin rapiditatea şi generozitatea sa, iar dacă va avea şi ajutorul împăratului turc, cine oare îi va putea ţine piept?” (ibid., p. 107)
În sprijinul aceleiaşi idei-ipoteze venea şi afirmaţia lui Johann Barwitius, consilier imperial la 5 Ianuarie 1600, pronunţându-se pentru păstrarea cu orice preţ a aliatului Mihai, altfel, „chestiunea transilvană” va fi sortită eşecului: „dacă îl menţinem pe Mihai Voievod (de partea noastră) atunci obţinem ceea ce nici un împărat roman n-a mai avut vreodată, dacă îl pierdem, va fi o mare pierdere cum una la fel nu s-a mai văzut secole de-a rândul; căci el nu poate cere ceea ce nu i se poate oferi şi nu i se poate oferi atât de mult pe cât este el în stare să ne dea nouă drept compensaţie – decât dacă ar avea încă o viaţă.” (ibid., p. 107)
La 31 Ianuarie 1600, Carlo Magno, agent sătmărea, reitera din Alba Iulia, aceleaşi idei-avertisment: „cei de la curte nu ştiu să preţuiască marele noroc (de a-l avea) pe acest voievod (…) gata la orice.” (ibid., p. 107)
Inteligent, credincios, înţelept, abil diplomat, ilustru strateg, forţat de destin Mihai Viteazul a pus în practică planul elaborat cu migală seculară de a desăvârşi unificarea statală începută de înaintaşii săi Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.
El s-a zidit pe sine în toată măreţia spiritului său – MAGNA VALACHIA.
La 5 Mai 1600, a declanşat campania din Moldova, înaintând concomitent tot cu trei corpuri de oaste vizând Vaslui-ul, Bârlad-ul, Bacău-l, Neamţ, Baia, Suceava şi Iaşi, zvonind că sub scutul Porţii se revoltă contra habsburgului, iar printr-un curier secret i-a făcut propuneri de alianţă lui Ieremia Movilă, care însă n-a dat curs invitaţiei.
Cetăţile Neamţ şi Suceava s-au închinat bucuros Viteazului Domn. „Atunci, în mai 1600, după prima luptă importantă câştigată de Mihai împotriva forţelor poloneze ale lui Ieremia Movilă, Cetatea Neamţului, cea care în 1476 rezistase sultanului cuceritor al Constantinopolului, s-a predat fără luptă. De asemenea, sub zidurile Sucevei – cetatea, care, şi ea, rezistase lui Mahomed al II-lea în 1476 – 1500 de moldoveni au trecut de partea lui Mihai, zdrobindu-i pe polonezii care încercau a-i opri. Iar pârcălabul cetăţii i-a jurat credinţă voievodului unificator: „Mă jur că voi fi drept şi cu credinţă Domnului meu, stăpânitorului şi Domnului Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei.” (Conf. univ. dr. G.D. Iscru, Istoria Medie a României – Începutul renaşterii naţionale moderne, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 35/ 3/ III, 194)
Fugarii coaliţiei contra lui Mihai au luat drumul Hotinului suferind o grea înfrângere în satul Verbia lângă vadul Sitnei la 17 mai, iar între 18-20 mai s-a dat asaltul asupra Hotinului. Nevrând să-l ucidă pe Ieremia Movilă, Mihai Viteazul a ridicat asediul cetăţii Hotinului, dându-i prilej lui Movilă să treacă Nistrul în Cameniţa, „să nu-i vie pieirea de la domnia mea, pentru că este domn creştin şi suntem şi domnia mea creştin.” (Panaitescu, P.P., Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 64)
Comandanţii Baba Novac şi Deli Marcu i-au urmărit pe fugari până în Pocuţia, având ca obiectiv Snyatinul, provincie pe care au controlat-o între 5-21 iunie 1600.
Succesul maraton al ilustrului principe valah în Moldova lui Ştefan cel Mare a propagat un răsunet strălucitor la marile curţi europene, astfel că regele Franţei, Henric al V-lea îl elogiază ambasadorului său de la Poarta Otomană: „Se zice că românul e foarte tare şi că planurile lui cresc potrivit cu izbânzile.” (Ionescu, Gion, Ludovic XIV şi Constantin Brâncoveanu, Tipografia Cărţilor Bucureştene, 1914, p.49)
* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
+ Botezul Domnului – 6 Ianuarie – 2021