MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului
(II)
„Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer,
Şi VODĂ-I un MUNTE!”
(George Coşbuc)
Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)
În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”
Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)
Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)
La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.
În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.
Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni, s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)
La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)
În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.
Politica ecleziastică a Domnului valah în Ardeal s-a desfăşurat pe axa tradiţională ortodoxă prin câteva obiective majore:
– anularea efectelor calvinizării în zona sa ortodoxă;
– instituţionalizarea ierarhiei ortodoxe transilvane circumscrisă Mitropoliei de la Târgovişte;
– încercarea de a aşeza ortodoxia în rândul confesiunilor recepte, ca să poată apoi aduce naţiunea română în rândul celor trei stări privilegiate, având acordul suveranului habsburg. „Eu, împăratul, rog pe Domnia Ta să nu laşi într-acel loc mulţi credincioşi, numai să laşi trei: greci, frânci (catolici) şi lotreni (luterani), numai să goneşti calvinii şi arianii şi să le iai biserica…” (P. Teodor, „Politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania”, în Revista istorică, IV, 5-6/ 1993, p. 485)
Domnul valah începuse să introducă în principatul său din Ardeal modelul rânduielilor din Ţara Românească, ceea ce nemulţumea peste măsură stările rebele ale nobilimii hapsâne. „Voievodul a fost privit mereu ca un „străin” şi de altă „lege”, dar un „străin” de acelaşi neam cu masa supuşilor valahi ai ţării, un „valah” care avusese îndrăzneala şi puterea să înfrângă armatele cardinalului Andrei Bathory şi să stabilească în Transilvania scaunul „crăiesc” al celor trei ţări româneşti.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.97)
Viteazul Domn era îngrijorat de soarta valahilor săi atât de cumplit asupriţi şi osândiţi de stărilor feudale creştine prin deciziile judecătoreşti abuzive şi păgâne.
„Peste tot, spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate locurile de osândă erau pline mai mult de români.” (Şt. Pascu, „Mişcări ţărăneşti prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania”, în Studii şi materiale de istorie medie, I, 1956, p. 132)
Cronicarii Szamoskozi Istvan, Somogyi Ambrus, Georg Kraus şi Francisc Miko alimentau din plin şi aţâţau necontenit pe maghiari şi pe saşi să se revolte împotriva VALAHULUI. „În septembrie 1600, saşii sibieni le scriu secuilor să-l părăsească pe Mihai, deoarece acesta s-ar strădui să-i împuţineze pe nobilii unguri, pe secui şi pe saşi, umplând cu români acest pământ frumos, care anterior îi îngrăşa pe fiii naţiunilor recunoscute… Încă din septembrie 1600, când Mihai părea pierdut, stările poruncesc omorârea românilor care ar fi răspuns îndemnurilor de colaborare cu Voievodul.” (I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozi şi însemnările lui privitoare la români. 1566-1608, Cluj, 1928, p. 134)
Rudolf al II-lea, prea plin de sine, habsburg prin sânge, educaţie, ambiţie, tendinţă dominatoare, acaparatoare, hegemonică, preocupat în exclusivitate doar de faima sa şi a imperiului său, era lipsit de caracter, iar absenţa nestatorniciei, credea că o înlocuieşte prin abilitatea diplomatică, oscilând între Mihai Viteazul şi Basta. Habsburgul nu dorea să sprijine cristalizarea unui stat românesc în Ardeal sub conducerea Valahului, ci doar să-l folosească pe Valah, ca Transilvania să se alipească imperiului său. În acest fel l-a condiţionat pe Mihai Viteazul de sprijinul unei puternice armate, formată din două corpuri, unul condus de el, celălalt de Basta.
Împăratul era conştient de capacitatea deosebită a Voievodului valah, pe care îl preţuia pentru siguranţa imperiului său, dar în acelaşi timp raţiunea îi cerea să-l păstreze pe Basta, generalul armatei sale, spre a-l putea înfrâna la nevoie pe Viteazul Român, pentru a-i smulge Transilvania. „Deştept şi rafinat, el sesizase marile disponibilităţi ale principelui valah, care implicau şi riscul de insubordonare şi de evoluţie pe linia politică proprie. Pentru prevenirea unor asemenea manifestări el păstră în rezervă pe Basta, despre ale cărui ambiţii şi lipsă de scrupule se convinsese.” (Dan Lucinescu, Voievodul, op. cit., p. 171)
Rudolf al II-lea, cât de iscusit şi de rafinat era, nu a înţeles că menirea lui Mihai Viteazul era cea de VOIEVOD, de REGE, ori chiar de ÎMPĂRAT, nu de mercenar.
Ca un omagiu pentru victoriile deosebite ale Valahului, Rudolf al II-lea a emis un act imperial prin care îl împroprietărea pe Voievod încă din anul 1599, cu domeniul Koenigsberg din Silezia, străjuit de un castel măreţ, dar ilustrul Senior oltean, dealtfel, Mare Ban, rafinat, bogat, cult, iubitor de frumos a renunţat la luxul seniorial temporar, pentru tabăra militară, cortul de pânză, insomnii, strategii, revărsări ale naturii, iureşul pe celebrul său cal, iscusinţa mânuirii securii, plata soldaţilor, mângâierea şi îmbărbătarea lor, respectul generalilor şi vitejilor săi, plângerea morţilor, reîntregirea armatei, dorul de familie, vise, frământări, încleştări, lipsuri, tehnici şi lupte aprige, atacuri, retrageri, pierderi, aşteptări, speranţe, sângele vărsat peste tot, moartea la tot pasul, dar şi credinţa în Dumnezeu, ca nădejde întru biruinţa pentru ţară şi Neam, alegând jertfa supremă. „El fu apreciat nu numai ca un strălucit strateg şi om de arme, ci ca un mare diplomat şi eminent elaborator de legislaţii, care avură efecte benefice asupra societăţilor cărora le erau adresate. S-a remarcat că nici un alt voievod nu a mai fost atât de mediatizat precum domnitorul ce reuşise unificarea modernă a celor trei principate române.” (ibid., p. 173)
Dintre cele trei stări feudale din Ardeal, singurii care l-au ajutat pe Mihai Viteazul erau secuii, iar saşii, nefindu-i alături puteau fi măcar recunoscători, „dar saşii, nemulţămitori şi mişei, cât bănuiră slăbiciunea binefăcătorului lor de bine şi văzură că şi împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi şi a răsplăti printr-o trădare mârşavă binele ce le făcuse românii.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 373)
–––––––––––––
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
20 Decembrie 2020 – Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, ep. Antiohiei