„Frumuseţea e o realitate dumnezeiască,
în primul rând… Dumnezeu a umplut
universul cu splendoare…”
(Alexandru Mironescu)
Frumuseţea în plenitudinea ei serafică divină este însăşi Dragostea Dumnezeiască.
Frumuseţea cea nevăzută a lui Dumnezeu este sublimul Dragostei sale Dumnezeieşti care zâmbeşte în surâsul Creaţiei Sale, în zămislirea Tainei divine pogorâtoare de har – Izvorul vieţii, în odrăslirea Dorului Iubirii ce dăltuieşte aşezările gândirii Omului, în unda libertăţii religioase care oglindeşte tot ce e frumos în sinele nostru creştin, în susurul identităţii noastre culturale – temeiul spiritualităţii ortodoxe.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Frumuseţii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii splendoarea ce i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magnitudine enigmatică a fascinaţiei serafice.
Uimit de Legea morală, fundamentală – temelia divină pe care se sprijină Universul în împletirea frumuseţii şi înţelepciunii lucrurilor, a armoniei naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)
Frumuseţea lui Dumnezeu înteţeşte flacăra dragostei care arde în Omul ales, dând splendoare lumii din jur aşa cum Crucea răstignirii dă vibraţia Învierii.
Culmile culturii se aştern peste aşezarea frumosului spiritual din Omul chemat, urcându-l spre perfecţiunea religioasă şi splendoarea dumnezeiască.
Cumpăna timpului adună cu acrivie cuvintele înmiresmate de har din năvodul vremelniciei, urzindu-le pentru ţesătura de borangic a hrisovului eternităţii.
Rădăcina sufletului creştin îşi trage seva de viaţă din Frumuseţea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Cel care înfrumuseţează sufletul Omului hristic, propagând lumina Frumosului divin într-o scânteiere serafică, într-o cuminecare spirituală, astfel că „oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)
Fiorul Frumuseţii Dragostei Dumnezeeşti îl purtăm în întreaga noastră fiinţă – persoană, zămislită celest, aşa cum Floarea cea mai sublimă – Cugetul poartă în sânul lui înmiresmat sămânţa Vieţii nemuritoare– Frumuseţea Cuvântului.
Frumosul din gând şi din vorbire se picură din Frumuseţea absolută a Logosului.
Logosul Dumnezeesc este însuşi Frumuseţea Dragostei care naşte deopotrivă cea mai profundă conştiinţă religioasă, dar şi chintesenţa podoabei estetice.
Viaţa spirituală este înmugurirea, înverzirea, înflorirea şi rodirea sufletului ca o Floare a Frumuseţii divine, participând intens la sacrul creaţiei proprii ca o Acropolă de cer, ca o Catedrală carpatină, ca o Apoteoză serafică a Sărbătorii împărăteşti.
Frumuseţea Dragostei Dumnezeeşti atinge vibraţia unei melodii cereşti, a unei cântări liturgice ce fascinează şi înnobilează inima împrăştiind o feerie lăuntrică, cu o pace înfiorată de o linişte fermecătoare, iar în jur o impercetibilă tresărire a conştiinţei mesianice, ce mistuie sinele în vâltoarea noilor şi marilor trăiri angelice, ca o zidire minunată dezlănţuind mirabilul căutării sacrelor reîntoarceri făurind calea splendorii, a desfătătoarei viziuni ce multiplică Jertfa lui Hristos în multitudinea învierilor.
Frumuseţea este întâia adeverire dumnezeiască întrupată într-o nesfârşită şi nemuritoare Dragoste, ce umple continuu universul Creaţiei de fascinaţia splendorii.
Frumuseţea ca Dragostea Dumnezeiască este acel sentiment sacru al Iubirii divine, izvorât din Soarele libertăţii, ce se pogoară peste Aurora Adevărului, purtat în sufletul curat ca pe-o nepreţuită comoară de cer, îmbujorând zenitul contemplării noastre.
O purtăm în trup ca taină ce poartă miracolul ei.
O purtăm în veşmântul anilor trecuţi şi grei.
O purtăm în gând ca pe-o sfântă sărbătoare.
O purtăm în minte ca pe-o străveche cântare.
O purtăm în cuget ca pe-un nepreţuit mărgărit.
O purtăm în suflet ca pe-al dimineţii răsărit.
O purtăm în fiinţă ca pe-un nepreţuit şirag.
O purtăm în dorul îmbrăţişării calde cu drag.
O purtăm în curcubeul celestului cer deschis.
O purtăm în rodul florii înmiresmate paradis.
O purtăm în armoniile surâzătoare din zori.
O purtăm în cârdul de rândunici şi cocori.
O purtăm în imnul sacru care i se închină.
O purtăm în Eminescul grai de Bucovină.
(fragment din ciclul ARMONII DIVINE)
––––––––––––––––
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț, 10 Mai 2020