Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice. cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr.,la vârsta de 59 de ani la Tomis, astăzi Constanța. Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori săi se află însuși împăratul Octavian Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.
Ovidiu a făcut numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus – în parte patetic, în parte ironic – următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” În traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Opera – Scrieri înainte de exil se încadrează în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende prin finețea analizei psihologiei iubirii, observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, a stărilor evidente în Poeme de iubire – Amores – „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc., în Ars amandi – „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei; în Remedia amoris Remedia Amoris – „Remediile iubirii”, o replică ironică la Ars amatoria sau amandi – Arta iubirii , în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, dar și aspectețe estetice ale feminității, relevate în poemul De medicamine faciei femineae – „Îngrijirea feței feminine”.
În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.
Poeme mitologice: Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);
Poemul Metamorphoseon libri – „Metamorfozele” este o istorie mitică a universului în 15 cărți în hexametri, cuprinzând 250 legende, dominat de imaginație fabuloasă, pitorec și plastică puternic marcate (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație în care se este evidentă grandoarea mișcării dramatice și epice, tendința spre colosal, fastuos și erudiție rafinată – reminiscențe alexandrine.
Poemul Fasti (Fastele) – „Sărbătorile” – calendar versificat al sărbătorilor romane este o versificare didactică a calendarului roman, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie); Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.
Elegiile din exil: Tristele”, în 5 cărți și Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți. Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma, care se remarcă prin sensibilitatea emoțională, prin patetismul romantic, concurând cu tragedia și în care Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.
ELOGIU: Destinul poetului impresionează pe orice iubitor de țară și de locurile natale și de aceea voi încheia comentariu cu un elogiu, prin poemul intitulat ”LA TOMIS”,
pe care l-am închinat poetului latin Ovidiu Naso :
”Cum ar fi reuşit Academos să te încerce cu elegia,/ dacă tu nu ai fi fost melanianul neînţeles și neliniştit,/ în surghiun, captiv la ponticul ţărm-/ cu şansa doar în cântecul trist,/ ca să cânți Romei, la Tomis,/ alături de îngerii neliniștei mării…/…/Pe locul pontic neritic, buzele sărate ale mării/ ți-au învolburat timpul fluid / scurs pelagic în nisipul preserat de un cer nereid/ cu scoici – cuvinte cristale ce valsează crisal pe valuri-/ cu poeme ale iernii la Tomis, barbare…/ Dinspre un ţărm litoral, pe smaraldic mărgean/ e plecată după tristețea ta Roma eternă/ și acum e în cheia valurilor,/ și, disperată de lipsa ta/ ţi-ascultă -n ne-linişte „Tristele”,/ cântecul tău pentru Ea…/ în a-i reda tinereţea şi încă multa strălucire…;/ În fiecare val, e chinul tău în Tomis, Ovidiu!/ adâncul ecou al sufletului tău în graţia Romei/ cel de întoarecere la Ea!/../ Te caută, de atunci, în clarul de lună cetatea,/ să-ţi mulţumească de dragostea ta pentru ea/ și să te asigure de iubirea ei în lipsa ta de libertate…/ Te primeşte în slavă și acum, Roma eternă/ și triumfală,/ să-i cânţi gloriile cu lira ta tristă, Ovidiu!”.
Biliografie: Wikipedia,
Dicționarul scriitorilor străini, 1981.
–––––––––––––
Gheorghe APETROAE,
Sibiu