George ANCA: Utopii în cămașă de forță

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

 

numărul de aur al destinului – utopii în cămașa de forță – de ce a fost executat Ceaușescu -trădătorii Domnitorului Cuza

GEORGE  ANCA

NUMĂRUL DE AUR AL DESTINULUI

 

            Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de meditaţie trascendentală. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

            De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

            Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde …cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

            Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

            Embrionul fiind în grija numărului de aur personal, perioada intramaternă se revarsă spre lume, spre omenire direct într-o intoducere la geometria pasiunii – dragoste la prima vedere şi cupluri anteprogramate, relaţii sentimental-culturală (Mihai Eminescu /Veronica Micle), sentimental-savantă (Mircea Eliade/Ioan Petru Culianu), sentimental-istorică (Adolf Hitler/Eva Braun). La concordanţele, vrejul matematic părinţi-copii-generaţii – un studiu de caz pe Coroana Britanică. Uniţi prin moarte, vide suicid în grup, accident mortal în grup. Violenţă, defulare, crimă organizată (victimele şi perechea lor, asasinii – e.g. J.F. Kennedy/Lee Oswald, Abraham Lincoln/John Booth). Utopii în cămaşa de forţă (vitrina totalitarismului exemplar, de la Stalin la Ceauşescu/Elena). În fine, Cosmonautica – oameni şi fapte (K. E. Ţiolkovski şi Herman Oberth, Serghei Koroliov şi Wernher Braun). Cam acesta e sumarul primului volum, de roman cu personajele tăiate numerologic în gradarea destul de sezanţională, dincolo de sobrietatea demonstrativă.

            Avem în faţă şi sumarul volumului al doilea, în curs de apariţie: mesaje paranormale, ipostaze dihotomice ale timpului trăit (timp vertical, timp orizontal), repetarea cu adevărat a istoriei, conexiunea ideală, presiunea numerologică, încercarea de a explica  (conceptul de destin, cosmosul întruchipare a legilor matematice, univers vibratoriu, ordine numerologică etc.) Ca pentru a ne conştientiza aur.

            Începem lectura. Capitolul introductiv, la rece, despre cum, în carte, “se intenţionează închiderea în linii mari, a cercului de realităţi în care numărul de aur (NA) monitorizează expresia lor cantitativă”. Pasiunea lecturii îl va caracteriza în primul rând pe autor, încredinţând noutăţi cumva absolute, pasibile de dueluri cu matematicieni, astrofizicieni, confraţi psihologi… Ei şi? Am citit, pe măsură ce se întruchipau, capitol de capitol, chiar la rece, dar în taină proiectând speranţa şi chiar simţământul, crezământul nu chiar numai pe cuvânt, de a fi martor la iureşul tumultuos, sacrificial, al creării unei teorii noi, peste aridităţi de calcul şi oferte de funcţii (pe ales? număr total, concordanţa perfectă cu înălţimea Evei, materia întunecată, fractalii informaţionali, zero taiat de unu dând phi…). Şi capitolele se derulează în lumea numărului de aur, smulsă autoral, prin calcul şi anume magnetism suprapsihologic, din magma realului cotidian, represiv.

            Eliberarea prin numărul de aur, la Ioan Ciofu, ambiţionează matematic reformularea destinului, a destinelor-acţiune, cât să seducă secund cititorul nespecializat (încă odată, pura specializare în ordonarea destinului prin numărul de aur fiind a teoreticianului Ioan Ciofu, atent primordial la “număr”, apoi, cu noi, la “aur”). Plăcerea sau suferinţa ocultă, în linie cu feminismul sau  miracolele de tarot şi ghicitură, nu-şi află jupânul în Ciofu, chiar dacă ne ţine în cercul Sitei, anume pentru a ieşi din el, sub mărul Evei.

            Scriem aici nu o recenzie (intenţionând o prerecenzie la naţionalişti interbelici, pe care i-am şi tradus în engleză, apud o crestomaţie-doctorat, întrebare: cine va comanda, oare, traducerea acestei teorii apărute sub egida Academiei Internaţionale Mihai Eminescu? Nimeni?), mai mult o bonjureală către contesa concurentă, ştie autorul (să-i recomande Rusoaica ori Maytreyi?), o răutate de răcorire delegată faţă de nedreptatea tuturor contra fiecăruia, când domnul Ciofu şi trage la infinit spre limanul tot altui pseudonim al dumnezeirii, că n-o fi numărul de aur aşa negru. Cât ne (mai) poate iubi!

            Anexele i-au luat anii, povestirile ne cuceresc pe noi, cât că le ştiusem şi nu le crezusem.

            Anexa 8

1. A. Date civile şi de analiză a NA pentru cuplul Mihai Eminescu/Veronica Micle

Mihai Eminescu

Prima variantă a datei de naştere: 20.12.1849 – 15.6.1889.

“viaţa socială = 14422 de zile NAp1 = 86,899122…

“viaţa biologică” = 14688                NAp2 = 87,696846…

A doua variantă a datei de naştere (cea oficială): 15.1.1850 – 15.6.1889

“viaţa socială” = 14396 de zile           NAp1 = 86,820756…

“viaţa biologică” = 14662                 NAp2 = 87,619193…

Veronica Micle: 22.4.1850 – 4.8.1889

“viaţa socială” = 14349 de zile.         NAp1 = 86,820756…

“viaţa biologică” = 14615.                 NAp2 = 87,478646…

Alte date despre cuplu:

            Primele versuri publicate de Eminescu (nu considerăm poezia de circumstanţă apărută anterior, cu ocazia morţii lui Aron Pumnul, în Bucovina): 25 februarie/9 martie 1866, în revista “Familia” care apărea la Pesta, ulterior la Oradea.

            Prima îmbrăţişare a cuplului: 4/16.8.1879.

Prima noapte de dragoste a cuplului: 7/19.9.1879 (p. 347)

            Povestirile cu final aşteptat aduc tenace noutatea teoriei nu fără încrâncenare de cod, grijuliu explicitată din capul locului şi caz de caz, întâmplare de întâmplare (neîntâmplătoare, cum repeta Victor Săhleanu, căruia îi este dedicată cartea), pe intenţia tacită a unei epopei-haiku a numărului de aur: “O ordine numerică atât de extinsă, de insistent prezentă în structuri, evenimente, procese etc. ce nu lasă neinclus nici un aspect al realităţii care se încadrează în tot ceea ce, ca regulă, normă, legitate este necesar dezvoltării în ansamblu, lasă câmp deschis apariţiilor cantitative ale “întâmplătorului” care, până la urmă, trebuie inclus şi el în acest ansamblu. În atare condiţii, întrebarea care se pune este dacă şi întâmplătorul (considerat acauzal în lipsa unei aparenţe a acesteia legată de subiectul observat) ar fi monitorizat de constantă, sau formula dezvoltării îl face anume “scăpat” în răstimpuri – ca o utilitate a procesului privit în ansamblu şi pe termen lung – din moment ce, în reluare, constanta îşi impune, totuşi, ordinea sa (p. 93).

            Sub tot alt pesudonim al dumnezeirii – nu e numărul de aur aşa negru – iraţionala constantă se versifică din adâncime:

 

                        Stă cuibărit

                        lângă pulsul ce bate

 

                        *

 

                        Drumuri sfârşite-n urne

                        şi regăsite-n cale

                        de nepoţi

                        la joacă

 

                        *

 

                        cruzi vîrcolaci de lapte

                        hălăduind prin noapte

 

                        *

 

                        Lanţul începe

                        cu prima verigă,

                        iar veriga

                        cu ideea înlănţuirii.

                        De aceea

                        lanţul se sfârşeşte

                        prin a sufoca ideea

 

            Moldoveanul Ion Ciofu a studiat la Universitatea din Cluj, promoţia 1952, doctor în psihologie, şi a fost zeci de ani, “cu o întrerupere (datorită unor vicisitudini ale timpului) cercetător principal I la Institutul de Psihologie al Academiei, din Bucureşti. Printre contribuţiile sale în psihofiziologie experimentală se numără: mecanismele neurofiziologice ale atenţiei, indicatorii de pattern fiziologic al stărilor emoţionale polare, corelatele psihofiziologice ale simulării, relevarea inaparenţelor electrofizice ale transpunerii mentale la actori, utilizarea în terapie a biofeedback-urilor multiple, elaborarea unor procedee originale de programare a creierului pentru a obţine stări speciale de conştiinţă favorabile precogniţiei provocate (subiectul va fi dezvoltat în volumul II din Ordine şi destin).

            “Întreruperea”, despărţirea de Alpi, şi a noastră, seduşi de un anahoret al destinului în cheia numărului de aur, ne-o fi bucurând fie şi prea târziu. Mai bine nu-l decalculăm. Lista, după catalog, a autorului, “pentru încredere”: Gabriela Adameşteanu, George Anca, Huquette de Broqueville, Dan Marian Ciofu, Iulia Gherguţ, Vladimir Gheorghiu, Mărioara Godeanu, Mariana Mardale, Carmen Maria Mecu, Vasile Moraru, Mircea Popa, Cornel Sitaru, Gabriela Stoltz, Al. Surdu) 

 

 

IOAN  CIOFU

 

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

 

Lanţul începe

cu prima verigă,

iar veriga

ideea înlănţuirii.

De aceea

lanţul

sfârşeşte

prin a sufoca ideea.

(I.C.)

 

Ne-am întrebat, în alte împrejurări, dacă pentru durere este important că are o culoare sau alta, de nu cumva o fi având de fapt, întotdeauna, o singură culoare. Întrebarea avea atunci un rost prin aceea că, ideea de a justifica existenţa culorii putea reliefa şi descrie mai bine natura diferită a durerii. În mod concret, pornind de la factorul psihogen al durerii — de multe ori punct de plecare, dar mai întotdeauna un neobosit însoţitor şi amplificator al ei — nu putem să nu observăm, de exemplu, spaţiul diferit în care se mişcă durerea mamei în vârstă care şi-a pierdut unicul copil, faţă de acela în care durerea soţului înşelat încearcă să-l umple, nedecis, cu sentimente contradictorii (şi cu culori la fel — am spune).

De unde şi pluralismul posibil al culorii în faţa durerii.

Episodul a fost reactualizat în împrejurarea de faţă, deoarece şi aceasta poate oferi scenarii diferite pentru “durere” sau “dureri”. Direcţiile în care au evoluat unele din aceste scenarii ale secolului trecut au condus iremediabil la o cămaşă de forţă impusă unor uriaşe conglomerate umane, spaţiu din care durerea simţită la limită nu mai putea fi percepută nuanţat, pornind de la culoarea strânsorii aflată în culminaţie.

De ce vorbim însă de durere, când subiectul nostru îl constituie dictatura, autoritarismul, radicalismul sau hegemonismul — dar mai ales totalitarismul, care cumulează parte din caracteristicile enumerate, având, însă, în plus, calitatea de a fi hibridul cel mai periculos dintre toate?!. După cum se va vedea şi din cele ce urmează, nicicând în istorie nu a apărut o plagă existenţială atât de aberantă şi cu consecinţe devastatoare atât de mari pentru oameni, încât teoreticienii care au încercat să-i demonteze mecanismul pentru a o putea explica au fost nevoiţi să investigheze concepte operaţionale care definesc experienţe umane de esenţă.

Totalitarismul a împins omul care i-a stat în preajmă către consecinţa ultimă într-o asemenea extensie, încât durerea, ca reacţie în faţa terorii, ni s-a părut singurul concept explicativ de esenţă umană, care poate privi moartea ca o binefacere, înainte de a-i echilibra ponderea.

Dar de ce vorbim de totalitarism, care-i este, acestuia, ca fenomen social-istoric, locul şi dreptul de a figura în cuprinsul cărţii, dat fiind problematica specială a acesteia?.

Pur şi simplu, din momentul în care nu-l putem ignora, avem chiar nevoie de el, ca fenomen social de amploare şi ca obiect al analizei noastre, pentru felul în care ajunge să anihileze individul ca persoană şi pentru consecinţele care rezultă din aceasta. Dacă exemplele de accidente mortale în colectiv, omuciderea, suicidul în pereche etc. ne-au fost utile pentru a demonstra că faţa grea a existenţei pare a fi tot atât de aptă pentru a fi expresia unei ordini, ca şi faţa luminoasă a ei — aceeaşi pentru toate şi totul — nu putem să nu apelăm la ceea ce poate fi denumit cataclismul social al secolului. Ca unul ce a întins răul la nivel planetar — ca tendinţă — şi-n care insul uman încetase de prea mult timp să mai furnizeze măsura semnificativă a lucrurilor, de care era capabil.

Întrebarea pe care ne-am pus-o cu această ocazie a fost: va reuşi NA să se lase descoperit şi la nivelul conflagraţiei, ca suscitând aceeaşi pretenţie de ordonare (conform cu explicaţiile din cartea noastră anterioară) şi obligându-ne, într-un fel, să acceptăm că răul ca şi binele sunt faţete ale unei existenţe globale la care pot fi raportaţi şi indivizii purtători ai acestor caracteristici?. Poate prelua un fenomen global — sau aproape global — ca acela iscat de sistemul totalitarismului, prin cunoscutul mecanism numerologic aparent orb, acele semne de reactivitate dezarticulată pe care o acuză individul concret, dizolvat de curent şi purtat de el, fără a mai fi la cârma jocului?. Cu alte cuvinte, destinele individuale relaţionate prin NA datorită unui context stabilit de un criteriu precizat (părinte/copil, dragoste instantanee, accident colectiv etc.) pot stabili o relaţie de acelaşi tip şi dacă lărgim foarte mult contextul care colorează într-un anumit fel, omogen, acel criteriu?. Cu obligaţia, poate, ca acel criteriu furnizat contextului — cum ar fi sistemul totalitarist — să aibă o amploare explozivă şi anihilantă (în faţa pretenţiilor naturale prin care destinele individuale tind prin a se înlănţui în prea multe feluri) pentru a mai putea lăsa loc reacţiilor particulare. (Astfel, câte moduri de înlănţuire a destinelor îşi mai pot păstra vigoarea diferenţiatoare în cadrul unui grup atât de omogen de victime introduse “pentru a face baie” într-o cameră din lagărele naziste, care se constată a fi, însă, o instalaţie de gazare?.)

Pentru noi, acest capitol despre totalitarism nu are numai scopul de a mai furniza criterii de grupare a indivizilor şi prin relaţionarea matematică, ci şi pe acela de a pregăti — ca o tranziţie — nevoia de a putea explica, ulterior, de ce şi evenimentele de ordinul doi, de exemplu (în care persoana umană, care le este sorgintea, nu mai apare direct cu vreo dată calendaristică de viaţă — deci cu vreo dată cuantificabilă pentru a putea fi folosită ca bază de calcul) sunt suficiente pentru ca raportul constantei NA să-şi releve prezenţa.

 

1. Vitrina totalitarismului: V.I. Lenin, I.V. Stalin, Adolf Hitler.

 

“Părăsind realitatea pentru idee şi ideea pentru ideologie, omul a alunecat spre un univers derivat, spre un mod de subproduse în care ficţiunea dobândeşte virtuţile unui dat primordial.”

(Cioran)

 

Unul dintre analiştii cei mai remarcabili ai fenomenului totalitar, polonezul Leszek Kolakovski, enumera, în câteva fraze, unele dintre caracteristicile şi ţelurile de bază: acel model politic care urmăreşte să treacă în subordinea statului un control total al ariilor care cuprind viaţa umană, să distrugă societatea civilă, extinzând, deci, proprietatea statală asupra tuturor bunurilor şi oamenilor³⁵⁾. Dar autorul care a făcut cea mai profundă şi ascuţită analiză a fost americana de origine germană, Hannah Arendt³⁶):“totalitarismul a dezvoltat instituţii politice cu totul noi, a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale ţării — scrie ea — (…) Regimul totalitar a transformat totdeauna clasele sociale în mase, a înlocuit sistemul partidelor nu cu dictatura unui singur partid, ci cu o mişcare de masă, a mutat centrul puterii de la armată la poliţie şi a stabilit o politică externă făţiş orientată spre dominaţia mondială”.

Elementele răzleţe de totalitarism care au împânzit cursul istoriei, dintotdeauna, au dospit într-un aranjament specific condiţiilor secolului trecut: două concepţii filozofice şi social-politice diferite, care, favorizate de o serie de alte condiţii căpătau, treptat, o vigoare nebănuită (ideologia rasistă şi cea marxistă, comunistă) sunt preluate de două partide care se descotorosesc de adversare, devenind partide unice (cel bolşevic, comunist şi cel nazist), culminând cu un sistem totalitar care, evident, nu putea avea ca exponent decât “conducătorul unic”.

Aşa s-a ajuns la Lenin, Stalin, Hitler ca purtători de prim ordin ai sistemului şi, implicit, ai ideii care ne preocupă. Ei sunt cei care au stat, direct sau indirect, la (aşa cum le enumeră Vladimir Tismăneanu) marile seisme ale acelui secol: Revoluţia din Octombrie, procesele criminale ale anilor ’30 de la Moscova, pactul sovieto-german din 1939, lagărele de concentrare naziste şi gulagul sovietic, zdrobirea revoluţiei maghiare din 1956, agonia sistemului sovietic şi destrămarea URSS.

La sfera sistemului totalitarist gravitează şi precursorii ei ideologici. Sfera cuprinde însă — din punctul nostru de vedere, având ca scop evidenţierea unor relaţii matematice acolo unde se bănuie prezenţa unui aceluiaşi conţinut — şi radicalişti de diverse culori, organizatori de mari mişcări revoluţionare care au întronat despotismul de partid sau statal, declanşatori de războaie de pustiire cu scopul de a cuceri şi anexa, dictatori care au dus un sistem autoritarist sau totalitar până la limită, decedând în pat şi jeliţi de marile mase populare, sau sfârşind prin glonţ… Va fi suficientă legătura de conţinut efectuată de evenimente de viaţă pentru ca destine individuale, incluse astfel în sfera totalitară să fie — cum afirmam — însăilate şi de firul abstract al unei intrări în ordinea numerică?

Este firesc ca, mişcându-ne într-un asemenea context, să ne ocupăm, operaţional, şi de “micii stalini” (între care Nicolae Ceauşescu, cel care, autohton fiind, justifică prin a-i fi analizat destinul — cu ajutorul NA — în cuplu cu Elena Ceauşescu).

Deci interesul nostru se nuanţează, treptat, căci ideea că sistemul totalitar care şi-a susţinut activul prin zeci de milioane de victime care vieţuiau la limita omenescului — iar altele rămase de-acum în zona unei amintiri veşnic prezente — a avut (în Germania hitleristă şi fosta Uniune Sovietică) nu doar conducătorii despotici care au dus — ca să ne exprimăm astfel — lucrurile până la capăt, ci şi anumiţi “părinţi spirituali”. Apar, aşadar, relaţii matematice între Marx/Engels, mai apoi între aceştia şi Lenin, ultimul fiind el însuşi “părinte spiritual” dar şi organizatorul şi făuritorul unui regim de asuprire – desăvârşit, ultimativ, de Stalin.

La fel de interesantă este şi persoana lui Nicolae al II-lea, cel care a involuat de la absolutismul ţarist la rolul de victimă, împreună cu aproape întreaga familie, atunci când cazanul mişcărilor social-revoluţionare fierbea în clocot. Apar relaţionări matematice vizavi de Lenin, cel care a luminat firmamentul marii revoluţii şi, de ce nu, apare chiar o astfel de relaţie între ţar şi revoluţia ca atare (prezentă ca dată calendaristică).

Anexa 31 consemnează principalele date necesare analizei prin NA a trioului totalitar Lenin, Stalin, Hitler.

 

Schemă cu aspecte de relaţionare matematică a unor date privind pe Lenin, Stalin şi Hitler.

 

→     →     →     →     →     →     →

↑                                             ↓

├────────────23871 de zile──────────┼─2866─┤

Lenin                        Stalin                          Hitler                             Lenin                      Hitler      Stalin

p       n                       p       n                       p        n                               m                            m               m

╠266╬══3264══╬266╬══3142══╬266╬═══12693═══╬═══7770═══╬═2866═╣

├──── 3674 ── ───┤

↑

├─────────── 6938──────┤

 

Notă: relaţionările consemnate au fost obţinute cu raţia NA/2.

 

Arareori un rezultat poate fi mai elocvent şi mai direct, ca acela citit pe schema simplă prezentă alăturat. În partea ei superioară poate fi observat că cele două intervale de timp succesive, de pe întinsul vieţii lui Stalin, delimitate de evenimentul comun al morţii lui Hitler, sunt relaţionate cu precizie de NA. Ne putem întreba dacă relaţia matematică surprinsă nu consemnează, de fapt, decât ceea ce bine se ştie, şi anume că momentul sinuciderii fără glorie a adversarului direct, reprezintă un vârf de etapă în viaţa lui Stalin, vârf care nu-şi mai are apoi perechea decât în propriul sfârşit, după 8 ani.

Partea inferioară a schemei relaţionează perfect, de asemenea, două intervale: intervalul maxim care delimitează durata de timp în care s-au născut primul şi ultimul dintre cei 3 dictatori (implicând direct pe Lenin şi Hitler) ne trimite la doar -0,7 din zi distanţă de valoarea intervalului dintre apariţiile pe lume ale altui cuplu de dictatori (3674 de zile — implicând de astă dată pe Stalin şi Hitler).

Nu avem în această schemă inclusă nici o dată în plus faţă de cele care consemnează procreările, naşterile şi dispariţiile pentru respectivele persoane. Şi totuşi, pornind numai de la aceste date (puţine, dar esenţiale) legătura matematică între cei trei este indiscutabilă.

Foarte interesante sunt şi rezultatele analizei prin NA care au reieşit folosind ca bază de calcul NAp-urile. Între acestea, ne gândim că producţia mărită de relaţii pe care o oferă NAp-urile lui Hitler s-ar putea explica prin faptul că, inclus în grupul ales alături de ceilalţi doi corifei de aceeaşi culoare (Lenin şi Stalin), personalitatea maladivă a lui Hitler a fost chemată să medieze o serie de raporturi matematice, ilustrând prin acestea raporturile reale stabilite de acţiuni ale totalitarismului aflat în expansiune şi prin care acestea îşi desăvârşesc conflictul de interese existent în interiorul sistemului. Astfel s-ar explica faptul că numerele de aur personale ale lui Hitler ne trimit la ambele cupluri posibile a fi formate dintre cei 3:

— cu o raţie (NA/2), numărul de aur personal “social” al lui Hitler trimite la 3799,3 de zile, ceea ce reprezintă apariţia “programată” a perechii anterioare naşterii lui Hitler până în momentul naşterii lui Stalin (3796 = procrearea lui Lenin/naşterea lui Stalin);

— cu cealaltă raţie, numărul de aur personal “biologic” al lui Hitler trimite la 3411,6^x, interval care cuprinde apariţia “programată” a celeilalte perechi (3408 = intervalul dintre naşterile lui Stalin şi Hitler).

Pe de altă parte, NAp “biologic” al lui Stalin de la care pleacă progresia (cu NA/2) tinde să surprindă, apropiat, apariţiile “programate” ale celorlalţi doi (naşterea lui Lenin/procrearea lui Hitler), dar, în acelaşi timp, reuşeşte stabilirea unei concordanţe precise cu cei care au desăvârşit totalitarismul sovietic (3530 de zile însemnând intervalul dintre naşterile lui Lenin şi Stalin).

Merită de menţionat că “esenţa” pe care o revelează numărul total al întregului tablou cu cei trei (466546 — cu 31 de valori luate în calcul) este una singură (3793,3) foarte aproape de — era de aşteptat — intervalul apariţiilor pe lume ale aceleiaşi perechi sovietice, marcat de evenimentele procreării lui Lenin şi a naşterii lui Stalin.

Este cunoscut că, în materie de oprimare, “Stalin a bătut toate recordurile teroarei politice cunoscute în istorie” — cum afirmă, documentat, istoricul Roy Medvedev³⁷⁾ — acesta luând în consideraţie doar perioada scurtă de timp dintre anii 1936—1938: peste 5 mil. de oameni arestaţi pe criterii politice, sute de mii de condamnaţi la moarte, alte sute de mii executaţi. “Numai la Moscova, în unele zile, erau executate, în baza sentinţelor… date de instanţe speciale, peste 1000 de persoane.”

Nu ne mai referim la crimele din perioada ascensională a dictatorului Stalin, din perioada NEP-ului, a colectivizării agriculturii şi din perioada de după sfârşitul războiului. Dar istoricul rus încearcă să limiteze consecinţele nefaste ale sistemului, la persoana lui Stalin. Alţi analişti nu fac însă nici un rabat de competenţă şi absolvire de răspundere. Deşi un comentator de marcă precum iugoslavul Milan Djilas recunoaşte că Stalin este cel mai mare criminal al tuturor timpurilor (reunind demenţa lui Caligula, rafinamentul lui Borgia şi brutalitatea lui Ivan cel Groaznic), el îşi dă seama că “viermele se află chiar în inima sistemului” — acesta fiind leninismul, cel care a furnizat dovada că “marxismul autentic” este o amăgire absurdă, o ficţiune, faţă de care — mai spune Djilas — Stalin a fost continuatorul cel mai fidel.

Şi Alexandr Zinoviev — cel care din interior a descris fără concesie anatomia stalinismului — a întrezărit clar, ca logician, legătura autentică dintre fapte, evenimente. Chiar şi numai observaţia lui pătrunzătoare, care se referea la Stalin şi la banda lui ca la nişte sceleraţi, întrevede particularitatea acestei demenţe — şi anume că ea este de ordin social, şi nu individual. O deviere care atinge culmea expresiei şi care provine din sistem, din doctrină, preluată deja de Stalin de la anteriori (vom analiza, în continuare, posibila legătură matematică dintre Lenin şi predecesorii săi ideologici, Marx şi Engels).

Că vinile nu pot fi separate notabil, că iniţiatorii unei mişcări şi executanţii ei fideli sunt la fel de eficienţi în a face victime şi, la fel de grav, a perverti conştiinţe individuale în masă, negând conştiinţa morală zămislită tradiţional — ne-o ilustrează monologul unui personaj (denumit Inspiratorul) dintr-o carte a lui Zinoviev³⁸⁾: “a venit timpul să privim stalinismul… ca pe un mare proces istoric în care milioane de oameni au fost ridicaţi din praful societăţii la educaţie, cultură, creativitate şi participare activă la viaţă. E adevărat că mulţi au pierit. Însă şi mai mulţi au supravieţuit…” (subl.n.).

Nu credem că logica ultimelor rânduri reprezintă un cinism de personaj fictiv, de roman, atâta vreme cât grupuri de propovăduitori de diverse culori încearcă şi astăzi să impună, pe aiurea, prin violenţă, asigurarea liniştitoare că, în urma demersului lor xenofob, odată ieşit victorios, cea mai mare parte (totuşi) dintre noi ar avea şansa supravieţuirii şi a unei vieţi îndestulate.

Dar să revenim un moment la Hitler, aşa cum ne mai apare el din analiza numerică prin NA. Trimiterile pe care ni le dezvăluie numerele de aur personale ale acestuia prilejuiesc două rezultate, obţinute prin NA, pe care noi am dori să le coroborăm. În unul din acestea NAp1 ne introduce, la un moment dat, pe curba multiplilor constantei (în zona NA٠10⁴), iar NAp2 al lui Hitler ne trimite tot la Hitler, şi anume, nu la o etapă oarecare din viaţă, ci la chiar întinderea absolută a acesteia, adică la viaţa sa biologică (20729 de zile).

Suntem tentaţi să vedem în această înscriere a NAp pe o curbă a NA (rezultat întâlnit şi în alte cazuri de destin) sugerarea unei “predestinări” — dar, urmat de rezultatul în care NAp al individului trimite la el însuşi, aceasta lărgeşte oarecum interpretarea persoanei în cauză. Putem, astfel, să ne imaginăm că un asemenea personaj — din categoria celor istorice fiind — pare a purta cu sine semnul unei autodistrugeri. “La urma urmei (se adresa Hitler unor conducători ai Wehrmachtului în 1939) trebuie, cu toată modestia, să-mi calific propria persoană: de neînlocuit… Destinul Reichului depinde numai de mine.” Şi, cu o altă ocazie: “cultul personalităţii este cea mai bună formă de guvernământ”.

Nu putem să nu vedem în această idee a identificării liderului cu un fel de Dumnezeu — nu doar de către cei din jur, ci şi de propria conştiinţă — germenul unei dezintegrări, în faţa oricărei realităţi. Căci nelimitata ambiţie a lui Hitler — dublată de neputinţa de a-şi aprecia corect locul în contextul social — îl va conduce în mod forţat la punctul critic (sau la groapa săpată în pripă, în care i se dă foc dacă gândim până la capăt) creat de limitarea fizică, netrucată, a accesului la veşnicie.

De altfel, ca un adaos la incapacitatrea funciară a lui Hitler de a detaşa realul de iluzoriu, o constituie propensiunea sa pentru tot ce este nebulos şi mistic, cu atât mai mult cu cât, elemente ale acestora, aveau legătură cu legende şi mituri ale poporului german. Astfel, este binecunoscută³⁹⁾ aderenţa sa la unele teorii cu iz teosofic, de un misticism nepomădat, cum ar fi doctrina “lumii îngheţate” (a lui Horbiger), teoria “pământului concav”, sau un mit al potopului (preluat de Hitler şi în ideea ilustrării unui sacrificiu personal). Mai mult, el oferea acestor concepţii un sprijin impus, de sus, producând ilaritate în cercurile ştiinţifice germane. “Există o ştiinţă nordică şi naţional-socialistă care se opune ştiinţei iudeo-liberale” — clama el, urmărind să lumineze originile fabuloase ale rasei ariene.

Un asemenea profil personal, dezarticulat în aspectele sale psihice de infiltraţii ale irealului şi cavernos în cele culturale, visa “un imperiu german pentru 1000 de ani”.

Lucrurile sunt însă mult mai grave, deoarece Hitler nu se limitează doar la visuri. Când, la 22 august 1939 — pentru a da un singur exemplu — primeşte răspunsul decisiv mult aşteptat din partea lui Stalin cu privire la acceptarea semnării pactului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică — cu grave urmări de partaj pentru Polonia, ţările baltice şi România — Hitler strigă de bucurie, spunând textual: “ţin lumea în buzunarul meu”.

În altă ordine de idei, considerăm că, ajunşi la acest capitol, există destule observaţii care, deşi răspândite, pot fi adunate într-o idee care ar merita să fie pusă în discuţie.

Cum se ştie dintr-un capitol anterior, Maria Rotaru şi Gh. Horodeanu se sinucid din motive sentimentale. Gestul îi implică personal, ca şi familiile acestora, fără a avea o extensie socială prea mare. NA este prezent în relaţionarea matematică a acestor persoane nefericite (desigur şi în alte cazuri de aceeaşi factură), dar de o importanţă redusă pentru restul societăţii în ansamblu.

Nu ştim motivul pentru care în matricea generală a ordonării lucrurilor şi oamenilor, raportul NA se dovedeşte a fi totuşi prezent şi la acest nivel de experienţă umană simplă, slab semnificativă pentru contextul larg social. Dar experienţa umană care priveşte relaţionarea actelor de viaţă, cum ar fi aceea care-l desemnează pe Hitler şi Stalin, nu se mai reduce la propriile lor persoane, inclusiv la cele apropiate lor. Astfel de experienţe de viaţă au o semnificaţie care se extinde la sfera mai multor popoare, putând greva chiar evenimente istorice cu o consecinţă prezentă pe aproape durata unui secol.

Relaţionarea matematică a acestor persoane se dovedeşte a fi prezentă, evident, şi în ce priveşte “programarea” venirii lor pe lume.

Observăm, din cele două tipuri de exemple de experienţă umană, un acelaşi fel de relaţionare prin NA a destinului unor persoane, inclusiv neputinţa de a face diferenţieri calitative.

O logică — de altfel comună — ne îndeamnă totuşi , fără a lua precauţii speciale, să ne punem întrebarea: care poate fi consecinţa unei integrări cu adevărat corecte, a celor două tipuri diferite de experienţă umană (desigur multiplicate numeric, în postura lor concretă) dovedite a fi relaţionate matematic?. Pot fi astfel de rezultate aşezate pur şi simplu unul lângă altul, obligându-ne să constatăm un efect sumativ, o liniaritate?. Apelând la explicaţia foarte generală că NA ordonează realitatea diversificată, putem accepta că necesitatea (!) NA de a fi prezent atât în experienţa umană de relaţionare (matematică) simplă a două destine, cât şi în aceea încărcată cu semnificaţia înlănţuirii a altor două destine — dar care interacţionează puternic cu destinul unor grupuri sociale — are aceeaşi greutate, în matricea relaţionată a globalului?.

De aici, o altă întrebare — desigur patetică: ştim, deci, că experienţa simplă a două destine umane relaţionate este validată (în alte cazuri concrete poate nu) de prezenţa raportului NA (mai ales dacă apariţia pe lume a acelor personaje este şi “anteprogramată”) — validare care acoperă, probabil, o necesitate. Nu înseamnă, însă, că prezenţa NA în cazuri de experienţe de relaţionare umană foarte semnificativă şi cu ecouri sociale puternice ar trebui să fie nu numai posibil necesară, ci chiar obligatoriu necesară  pentru ultimul tip de relaţionări umane?. Cea a experienţelor umane cu o relaţionare puternic semnificativă?.

Aşadar, problema care se discută aici ar fi aceea că interpretarea sumativă a atâtor rezultate de validare matematică în destinul înlănţuit al oamenilor — ceea ce lasă impresia unei prezenţe şi acţiuni ordonatoare liniare la

 

 prima vedere — trebuie abandonată. E justificat să ne gândim dacă matricea NA — raportată la ansamblul relaţionărilor efectuate — nu prezintă un soi de aglomerări, ca nişte noduli dispersaţi (între care liniaritatea de care vorbeam îşi poate consuma necesitatea de a exista), noduli în interiorul cărora, însă, au loc, poate, acţiuni mutante: în acestea, ceea ce este afectat reprezintă calitatea unor structuri de ansamblu.

 

Caseta 14

Meditând la cele de mai sus, răspunsul nostru, aproximativ, ar fi acesta: sosirea “programată” pe lume a două destine umane – precum cuplul relaţionat de viaţă şi istorie Hitler/Stalin – exprimă, în parte, aceeaşi necesitate ca aceea a cuplului Horodeanu/Rotaru; în rest, însă, “programarea” apariţiei celor doi totalitari cumulând o necesitate de ordonare cu totul diferită.

Prin prezentele explicaţii este pregătit, aşadar, terenul pentru încercarea de a căuta exemple care să confirme extinderea destinelor umane, de la propria persoană, la relaţionarea produsului activităţii lor.

Ceea ce noi evident nu ştim este dacă persoanele care se dovedesc a fi “programate” — desigur, nu formal doar, ci organic, confirmat de viaţă — creează evenimente (produse) care, printr-o simplă transcendere, apar la rândul lor a fi “programate”? Sau poate că, şi invers?. Deci ca o translaţie de efecte ?.

Întrebarea ultimă trebuie pusă, chiar dacă eficienţa ei nu va putea depăşi cadrul speculativ. Sensul întrebării vizează situaţia posibilă în care bilanţul reglărilor efectuate de matricea NA constată — la un anumit grad de generalitate al operaţiei — necesitatea unei schimbări calitative de o anumită anvergură, motiv pentru care, pentru autoreglare, se procedează la “programarea” unor destine umane care să îndeplinească necesitatea acelei schimbări, la rândul ei “programată”.

Fenomenologia acestor intervenţii ar fi de o importanţă excepţională. Motivul ar fi acela că, această ultimă situaţie, nu se mai integrează (numai) în acea cumulare liniară de efecte “programate din momentul în care finalul acestora pare a fi îndeplinirea unei necesităţi antedatate.

Pentru a fi mai clari, ne vom folosi de următorul exemplu din natură: defolierea pomilor sezonieri, toamna, are loc frunză cu frunză, într-un timp total mai îndelungat. Când totul e terminat, se constată că efectul cumulat al fenomenului este calitativ diferit de timpii statici: pomul a căpătat o cu totul altă înfăţişare.

Relaţia autentică dintre cauză şi efect este, în acest caz, distorsionată, deoarece efectul de cumulare a unei noi calităţi este, în fapt, un aspect secundar în adevărata relaţie cauză/efect. Pomul gol nu apare ca urmare a faptului că fiecare din frunzele care l-au părăsit pe rând — pentru motive desigur justificate obiectiv fiecăreia în parte (strict locale, circumstanţiale — uneori exterioare sistemului pom/frunze). Frunzele n-au căzut, pe de altă parte, nici pentru că sezonul rece le-ar fi obligat fizic s-o facă, deoarece factorii respectivi nu au devenit, încă, indezirabili cumulativ. Ci, conform unor evidenţe de date ceva mai recente, defolierea apare la aceşti pomi printr-un mecanism comandat care ţinteşte, anticipând, fază cu fază, chiar efectul global obţinut, şi care poate fi mai bine înţeles dacă îi traducem funcţia în termenii îndeplinirii unui “scop” — şi aceasta, adeseori, chiar înainte ca vremea vitregă să dea o mână de ajutor. (Suntem conştienţi că atât timp cât substanţializarea scopului general al devenirii naturii nu atinge evidenţa, exprimările metaforice rămân puţinele eficiente mijloace de a menţine problematica lui în atenţie).

“Antedatarea” operaţională a raportului NA, utilizat în împrejurările concrete, pare deci un concept — ca şi un mecanism — pe care nu-l putem ignora atunci când dorim să pătrundem explicaţia spaţiilor de integrare mereu mai profunde şi cu grade de generalitate mereu crescute. Impresia ce ne este, astfel sugerată, o constituie faptul că fără a ţine seama de respectivul concept, în demersul cunoaşterii, am fi deseori “diversionaţi” (exact ca în cazurile cu adevăratul motiv al defolierii, în zonele temperate, pe care l-am adus anterior în discuţie) — caz grav şi cu efecte îndepărtate. Aceasta, deoarece relaţia cauză-efect relevată ostentativ, direct, reuşeşte să ascundă o altă relaţie cauză-efect, a unei realităţi pereche, inaparente de această dată, în care explicaţiile aduse depăşesc cu mult semnificaţia dezvăluită de percepţia de moment.

                                                                        x

 

În încheierea acestui paragraf — am spune “de vârf” în despuierea tematicii sistemului totalitar potrivit criteriilor noastre de analiză prin NA — dorim să ne îndepărtăm, măcar pentru un moment, de tonul şi hermeneutica marilor comentatori care au abordat tema totalitarismului. Novalis spunea: “pe seama fenomenului prăpădim esenţa…” (Este ceea ce analiştii de profesie nu reuşesc să piardă.) De această dată, însă, nu ne referim la ei, ci la reacţiile omului obişnuit, integrat fenomenului ambiant al anilor noştri inconfundabili. Ele ne sugerează că, deşi înecaţi literalmente în nevoi existenţiale, aceşti oameni nu se privează, totuşi, de accesul la partea de esenţă a faptelor. Impresia noastră e că aceştia au depăşit nivelul critic până la care se simţeau oarecum condamnaţi să nu reuşească abstragerea de imediat. De aceea, ei au reuşit să îmbrace, când este cazul, şi haina scepticismului atât pentru prezent, cât şi pentru perspectivă, ceea ce îi face — să reţinem — suspicioşi faţă de persoanele care se vor cât mai reprezentative şi care sunt dispuse să împartă, în juru-le, prea multă dreptate.

Acest semn de suspiciune este, în fond, un semn (dureros) câştigat, deoarece excesul de nedreptate resimţit poate fi chiar punctul de plecare de la care, pornind, ei vor învăţa să se apere. Pascal spunea cândva: “dreptatea fără forţă este neputincioasă, dar forţa fără dreptate este tiranie”. Când cetăţeanul obişnuit va reuşi să simtă forţa cu care îi este impus un obiectiv (colectiv, civic de exemplu) drept altceva decât numaidecât o frustrare de libertate, va fi putut probabil accepta, anterior, şi o anumită severitate de sistem.

Marii totalitarişti au vrut, cu obstinaţie, să împartă prea multă dreptate, chiar la un nivel planetar. Nici o mirare, deci, că dărnicia aceasta putea veni numai din utopie (dacă, şi numai atât cât a putut fi ea utopie cinstită). De aceea, poate că şi această tragică experienţă uman-socială pe care a constituit-o acest totalitarism contemporan, va fi reuşit să ofere individului perioadei posttotalitare abilitatea de a şti să discearnă, de-aci încolo, cu ce anume încep, atât de tentant, ofertele stropite cu luciul binelui universal. Dar care, până la urmă, se împotmolesc în autoritarisme cu o geneză precumpănitor subiectivă.

 

2. NA şi precursorii (ideologi) ai totalitarismului de tip comunist: Marx şi Engels. Relaţiile matematice cu Lenin şi Revoluţia din Octombrie.

După cum am mai spus, este de aşteptat ca relaţia faptică dintre persoanele care se înscriu într-o structură socială pe care acestea o edifică şi o consolidează — şi persoanele care au teoretizat-o anterior, să poată fi urmărită şi în planul expresiei lor matematice a NA. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât sunt vizate transformări sociale, politice, statale profunde, iar persoanele care le-au generat şi organizat devin treptat figuri centrale ale istoriei.

Marx şi Engels (anexa 32) sunt creatorii ideologiei marxiste şi, pentru a marca acest fapt — pe lângă evenimentele cronologice calendaristice de bază privind direct aceste două persoane, — am ales, pentru a fi cuantificată, data apariţiei “Capitalului” ca operă fundamentală a lui Marx, ca şi a noii ideologii apărute. Iniţial, s-a intenţionat consemnarea datei apariţiei acelei “fantome” care începuse să cutreiere Europa, “Manifestul Partidului Comunist”, dar momentul a devenit nesigur pentru alegere. Aceasta, deoarece documentul respectiv, care trebuia prezentat la cel de al doilea congres al Ligii comuniştilor, în 1848, la Londra, s-a dovedit, până la urmă, a nu fi o elaborare originală, ci o adaptare (de către Marx, aflat în criză de timp şi bani) a programului “Alianţa Drepţilor” — ceea ce a devenit, ulterior, un plagiat istoric.

 

Schemă cu relaţionări matematice ale precursorilor (ideologi) ai totalitarismului comunist. Relaţiile cu Lenin şi Revoluţia din Octombrie.

 

→   →   →   →   → cu NA/2 la 27544 (vârsta biologică a lui Engels).

↑

├─────18029 de zile──────┤

Marx                    Engels                                                          Lenin

p         n                p          n                     “Capitalul”               p          n                      Rev.Oct.      mLenin

╠ 266 ╬═ 672 ═╬ 266 ╬═══ 17091 ══╬══ 685 ══╬ 266 ╬══ 17366 ══╬═ 2265 ═╣

↓

→   → cu NA/2 la 4527 de zile (intervalul dintre decesele lui Marx şi Engels)

├──────────18295────────┼───685^x ─┼──── 17632^x ───┤

↓                                    ↑  ↓                         ↑

→ (cu NA/2)  →   →   →    →   (cu √NA) →

→  → cu √NA la 14923^x de zile (intervalul dintre decesele lui Marx şi Lenin)

↑

├─── 938^x ──┤                                             ├─ NAp1 Lenin = 101,385036… ─┤

↑                                                                                             ↓

←    ←    ←    ←    ←    ←   (cu NA/2)    ←    ←    ←    ←

 

O simplă schemă de date (a se vedea alăturat) reduce la maximum numărul evenimentelor consemnate şi luate în calcul cu NA. Deşi analiza a fost mult mai bogată, schema păstrează doar apariţiile pe lume ale lui Marx şi Lenin — pe de o parte, ca şi data apariţiei “ Capitalului”, de asemenea izbucnirea Revoluţiei din Octombrie — pe de altă parte, ca evenimente într-un plan doi de mişcare, ale teoretizării ideologice şi ale marilor dezlănţuiri ale maselor, consecinţe ale extinderii marxism-leninismului.

Schema pune în evidenţă, în partea superioară, o singură relaţionare prin NA, şi anume a intervalului dintre naşterea lui Marx şi apariţia operei sale de bază, care ne trimite, corect, la viaţa biologică a lui Engels (27544 de zile). Alături de alte rezultate (de care nu mai amintim aici), relaţionarea de mai sus certifică, parcă, adeziunea şi rolul avut de Engels la elaborarea noii ideologii.

Partea inferioară a schemei scoate în evidenţă succesiunea de trei intervale temporale şi evenimente de natură diferită, pe care, însă, NA le relaţionează vizibil.

Este vorba, mai întâi, de intervalul început odată cu procrearea lui Marx şi terminat la publicarea “Capitalului”, care, prin NA/2, este relaţionat cu intervalul dintre apariţia acestei opere şi procrearea celuilalt corifeu ideologic, Lenin. De la acest ultim interval pornind (dar folosind cealaltă raţie de calcul) progresia NA marchează intervalul succesiv pornit de la Lenin şi terminat, ca o încoronare a implicării sale, în aşa numita Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Adică atunci când, după învăţătura marxistă, apăruseră zorii unei noi orânduiri social-istorice.

Rare sunt exemplele care includ atât de puţine date în calcul, dar care să prezinte asemenea relaţionări matematice de excepţie, într-o succesiune de evenimente ce respectă întocmai adevărul istoric. Secvenţa de mai sus poate concura — alături de multe altele (!) — la portofoliul de dovezi foarte clare care ilustrează funcţia ordonatoare a NA pentru o structură de evenimente de natură diferită.

E bine să mai adăugăm că, din rezultatele incluse în schemă, foarte interesante sunt intrările în viaţă ale primilor doi precursori (naşterea lui Marx şi procrearea lui Engels). Acestea ne trimit, foarte exact (cu NA/2), la intervalul dintre decesul celor doi, dar intrările în viaţă ale aceloraşi persoane (intervalul între naşteri, însă — cu cealaltă raţie) ne trimite, la fel de exact, tot la un interval al deceselor, de această dată încluzându-l pe Marx şi Lenin.

Nimic, pare-se, nu se mişcă la întâmplare în aceste 3 destine, ce au zguduit cu crezul lor, Europa, ca unele ce au elaborat acel instrument eficace — care este ideologia, aşa cum o descrie Daniel Bell: set de credinţe şi convingeri împărtăşite de mişcările radicale şi, furnizând acestora scopurile decantate din certitudini morale, pentru a putea sprijini şi justifica acţiuni imorale.

În aceasta constă utopia edificării şi susţinerii marxism-leninismului, ca ideologie pentru un mod de viaţă ce urma a fi impus până la limita globalului.

Putem subscrie întru totul la demersul autoarei Hannah Arendt de a vedea în forţa dinamică (în plan social) a ideologiei, rolul instrumental al “ideii” — altul, aici, în a exprima o esenţă eternă (ca la Platon) sau un principiu regulator (ca la Kant) — ci doar un rol explicativ. Conceptul de “rasă” nu devenea, astfel, pentru nazişti, obiect de studiu (ca pentru ştiinţă) — iar “materialismul dialectic” nu era folosit, de comunişti, ca una din poziţiile filozofice alternative. Ambele devin principii unice ale mişcării istorice, către atingerea obiectivului final — dominaţia.

Iată cum ideologia devine “logica unei idei”, singura logică a gândirii aderenţilor, ca şi a acelora siliţi s-o instrumenteze. Pentru a putea explica naşterea totalitarismului şi forţa sa destructivă — în marşul către dominaţia globală — atingând expresia apologetică — Arendt, cea care a “văzut” atât de clar modul de îmbinare a variantei ideologice cu interesul politic al unor clase sociale şi partide — a fost nevoită să pătrundă chiar dincolo de acest stadiu, punându-şi o întrebare care-i certifică, încă o dată, ascuţimea caracteristică a gândului în demersul analizei. Astfel, din momentul în care a ajuns la concluzia că pilonii pe care s-a sprijinit totalitarismul au fost teroarea — pe de o parte — şi logica unei idei — pe de alta — ea a încercat să facă un pas mai departe, pentru a-şi oferi un răspuns fără de care nu şi-ar fi putut explica acea eficientă conlucrare a celor doi factori, nemaicunoscuţi în istorie în această îmbinare.

Arendt şi-a pus, deci, întrebarea: “ce fel de experienţă fundamentală a unei comunităţi umane e pătrunsă de o formă de guvernare a cărei esenţă e teroarea şi al cărei principiu de acţiune e logica gândirii ideologice?” (şi ea comentează această pătrunzătoare întrebare).

Pe noi nu atât întrebarea ne-a surprins, cât descoperirea că aceştia sunt cei doi factori definitorii pentru totalitarism, factori cu o natură atât de diferită, care au acţionat în tandem, în mod dirijat.

Referitor la primul factor, cel al terorii, ne putem da seama că orice sistem al oprimării îl alege instinctiv, experienţa social-umană ştiind de mult ceea ce, în alţi termeni, neuropsihologia o explică cu certitudine, şi anume: infrastructura comportamentală a omului este dotată cu numeroase populaţii neuronale şi porţiuni nervoase mezencefalice şi diencefalice care mediază specific unele dintre reactivităţile fundamentale ale individului, între care “frica” şi “agresivitatea”. Desigur că logica acestor dotări de pe filiera animală care depăşesc, retroactiv, nivelul homo sapiens, o reprezintă instinctul supravieţuirii. Oricare dintre specii — inclusiv cea umană, în aparenţă atât de îndepărtată de animalitate — îl are încapsulat, oferind reactivitatea specifică la nevoie. Proba că în destule prilejuri concrete, reactivitatea de supravieţuire a animalelor şi omului nu mai oferă trepte prea diferite de exprimare. Rezultă, deci, că acelaşi individ este dotat — în grade desigur diferite — cu ambele posibilităţi.

Aşadar, teroarea regimurilor despotice — indiferent că acestea sunt doar corupte sau demagogice, sau ideologice (cum le grupează Arendt) — se bazează , întâi de toate, pe o latură esenţială în activitatea umană, anume aceea de a folosi (unii indivizi) sau recepta (alţii) frica de a te supune la atacul agresiv.

Dar un regim totalitarist nu se poate sprijini mult timp pe un asemenea pilon al reactivităţii primare, fie şi numai pentru faptul că, în timp, teroarea ar anula posibilitatea de integrare a individului în societate, reducându-i drastic contribuţia creativă — mai ales într-o perioadă istorică în care dezvoltarea industrială o pretindea efectiv, desigur, în interesul exploatării.

Cu cel de-al doilea concept — de factură pur intelectuală — (dacă analiza autoarei l-a depistat corect), situaţia pare mai puţin certă. Fără-ndoială că acea “logică a gândirii ideologice în acţiune — de fapt o “lucrătură” a raţionamentului “logic” care recunoaşte un singur mare “adevăr” (impus de o “filozofie ştiinţifică”, adevăr desigur neautentic) dar care, bine dirijat în perioadele de criză socială, i se poate ascunde eficient adevărata faţă, poate da într-adevăr roade, o perioadă de timp. Implementarea acestei tehnici dialectice în conştiinţa oamenilor ca şi în deprinderile lor de gândire şi acţiune, poate chiar câştiga un oarecare nivel de progres. Pe termen lung, însă, acest factor mental nu beneficiază de acea neputinţă în a se obişnui şi adapta caracteristice fricii (la teroare), ca şi a durerii la agresivitate. Posibilitatea de descentrare, de eludare a ideii de la premisa (declarată, ostentativ, a fi prea evidentă pentru a mai necesita o examinare profundă) sunt, în acest caz, mult mai mari. Aceeaşi minte pervertită a se mişca iniţial într-un asemenea univers dogmatic, lipsit de flexibilitate regeneratoare — inventează, cu timpul, diverse tertipuri destinate a se sustrage influenţei dialecticii cu o singură viteză. Ar fi suficient de amintit — în sprijinul a ceea ce voim să spunem — reacţia cvasigenerală a românilor de orice culoare ideologică, aceştia rezervând, în ultimul deceniu de “lumină”, în timpul dedicat comunicării cu ceilalţi, un important procent fluxului de “bancuri” care alimenta poate nu atât nevoia de umor — în parte caracteristică poporului român — cât necesităţii de a se smulge — chiar dacă temporar — dintr-o gândire devenită şi recunoscută de individ ca fiind anchilozantă.

Pe asemenea temeiuri — pe care nu le putem dezvolta aici — ne gândim că factorul acesta al acţiunii gândirii ideologice dirijate pe care s-a bazat, alături de teroare, sistemul totalitar (în măsura în care a fost selectat şi utilizat conştient de promotorii ideologiei comuniste) reprezintă, prin natura sa, “din faşă”, pilonul pe al cărei rezistenţă nu te poţi, teoretic, baza. Alegerea acestui ultim factor ca pilon de bază, în cazul în care a fost impus conştient, reprezintă — credem — o eroare filozofică, justificarea alegerii fiindu-i favorabilă doar în măsura în care de şubrezenia poziţiei pe termen lung nu se mai interesa nimeni dintre conducători, din momentul în care puterea ar fi fost cucerită, teroarea acţionând în continuare, iar demagogia de susţinere acţionând şi ea pe toate planurile.

Fapt este însă că, în acest stadiu, chiar o putere consolidată nu se putea baza numai pe teroare, şi nu pentru un timp nelimitat:

 

3. Pentru Ţarul Nicolae al II–lea teroarea avea un nume propriu: Lenin.

Desigur că o discuţie mai extinsă privind esenţa totalitarismului nu poate fi, din primul ei moment, justificată în aceste pagini. Considerând-o astfel, se poate susţine părerea că ar fi fost suficientă încercarea de a face dovada prezenţei constantei NA în diferite evenimente (cuantificate) şi la diferite persoane care populează sfera de probleme a totalitarismului. Ceea ce urmărim, însă, noi, este mult mai complicat. Dacă — într-o împrejurare — aducem dovezi că două persoane care hotărăsc să se sinucidă împreună îşi au legate destinele mai întâi matematic înainte de a o realiza în fapte; sau că două persoane prezintă aceeaşi legătură (considerată a fi organică) pentru că asasinatul a fost faptul care a prilejuit evidenţierea ei; sau — să mai dăm un exemplu — că sentimentul de iubire care a cimentat un cuplu a însemnat elementul de viaţă care justifica prezenţa unei asemenea ordonări — şi aceasta fiind NA — ş.a.m.d., noi nu putem pierde din vedere constatarea că factori care justifică, prin căutare, relevarea relaţionărilor prin NA între indivizi, putându-i astfel grupa, pot fi întâlniţi ca având aceeaşi natură, şi atunci când ei caracterizează o colectivitate. Ca atare, pentru noi se pune problema de a urmări şi a da un răspuns la întrebarea dacă, de exemplu, teroarea resimţită colectiv sau omorul în varianta colectivă, nu ascund aceeaşi funcţie de a purta, mascată, logica relaţionărilor matematice între cei care patronează o colectivitate şi cei care o compun ca masă — la fel cum o fac teroarea şi omorul considerate în varianta individuală. Mai concret spus, dacă factorul iubire dintre două persoane pare a fi acea fenomenologie concretă care leagă două destine individuale şi că, pe baza prezenţei lui, se poate anticipa şi descoperirea relaţionării matematice — putem, teoretic, extinde ipoteza. Potrivit acesteia, elementele teroare/frică, privite ca o reactivitate şi un comportament manifest de exprimare primară, adânc înscrise în pachetul de caracteristici definitorii pentru om — pot, şi chiar trebuie să preia aceeaşi funcţie, de a fi purtători ai relaţiei matematice respective. Aceasta, chiar dacă procedeul de cuantificare a factorilor teroare/frică, durere sau omor, are ca obiect nu prezenţa acestor factori la doi indivizi concreţi, ci — de exemplu — relaţia (ca timp) între individul concret şi data calendaristică la care au fost aplicate, colectiv, teroarea sau omorul.

Noi afirmăm acestea, deoarece în momentul în care scriem prezentele rânduri ştim ceea ce cititorul nu o ştie, şi anume că ne îndreptăm, treptat, către cunoaşterea unor elemente sau factori care pot fi purtători de relaţii matematice — cu toate că structurile de evenimente (luate abia atunci în discuţie) nu mai includ nici măcar în treacăt, sau amestecat, vreo persoană umană concretă, cu datele sale cantitative (luate ca pretext, drept baze de calcul). Ideea aceasta a apărut deja în episodul istoric cu terorismul, de la cap. 5, dar va fi reluată şi dezvoltată într-un capitol dedicat istoriei şi numărului de aur, în vol. 2.

Este, deci, momentul să pregătim acel stadiu superior al implicării funcţiei ordonatoare a NA.

Revenind la tematica prezentului paragraf, putem dezvălui că faptele care-l compun au fost alese şi pentru a examina măsura în care, pornind în parte de la cei doi factori esenţiali ai sistemului totalitar (teroarea şi logica dirijată a gândirii — ca instrumente ideologice) şi alegând potrivit acestor două criterii două persoane concrete — cu datele primare de viaţă inerente — incluse în structura aceleiaşi sfere totalitare — obţinem sau nu şi relaţia matematică prin NA. Vrem să vedem — cu alte cuvinte — dacă cei doi termeni caracteristici ai sistemului totalitar (ca şi interpretarea lor în maniera enunţată de Hannah Arendt) ne ajută cu ceva, sau nu, să interpretăm omogen relaţionarea de destin a persoanelor fizice alese ca fiind incluse sferei totalitare. Adică, aşa cum apar ele ca urmare a ceea ce ne sugerează, de această dată, prezenţa NA ca legătură între cele două persoane.

Fără îndoială că sfârşitul dramatic al Romanovilor în 1918, ne-a determinat să includem în lista persoanelor ale căror valori numerice au făcut obiectul analizei prin NA şi un important exponent al autoritarismului imperial: Ţarul Nicolae al II-lea. Analiza devine şi mai interesantă, prin faptul că există posibilitatea ca datele principale ale vieţii acestuia să fie puse în relaţie cu cele ale lui Lenin. Legătura poate fi preconizată datorită faptului că, atât indirect — urmare a celor două revoluţii din Rusia, în 1917 — cât şi direct, Lenin a fost autoritatea care a decis suprimarea familiei ţariste aflată sub pază armată la Ekaterinburg. (Anexa 33.)

O întreagă literatură stă mărturie despre felul în care a dispărut ţarul de pe scena conducerii absolutiste a ţării, iar, mai apoi, şi din viaţă, împreună cu cea mai mare parte din familie, scoţând în evidenţă legătura dintre faptele de viaţă şi expresia lor matematică. Subiectul asasinării familiei ţarului nu este nici astăzi epuizat, totuşi, aceasta din cauza unor incertitudini cu privire la sfârşitul autentic al persoanelor ţareviciului Alexandru (moştenitor al tronului) şi al ducesei Anastasia (mezina familiei), un timp şi a prinţesei Maria.

După revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 şi înlăturarea ţarului,  primul ministru al guvernului provizoriu, Kerenski, dispune,  ca o măsură de protecţie în primul rând — mutarea familiei ţariste de la Ţarskoe Selo (de lângă Sankt Petersburg) la Tobolsk, în zona Uralilor, unde era păzită de gărzile roşii. În luna mai, anul următor, familia e mutată în capitala regiunii, Ekaterinburg: ţarul şi ţarina, cei 5 copii (Tatiana, Olga, Maria, Anastasia şi hemoliticul Alexandru) — împreună cu medicul, bucătarii, camerista şi valetul.

Frumoasa locuinţă Ipatiev din localitate le-a fost, tuturor (?), primul lăcaş al morţii, urmat, în continuare, şi de altele, pentru a li se pierde urma. În acea primăvară, Armata Roşie pierdea teren în zonă. Şi, probabil, pentru a nu fi surprinşi de o evadare a ţarului (despre care consemna chiar împărăteasa în carneţelul ei mov) sau de o punere în libertate a întregii familii prin căderea Ekaterinburgului, un ordin al lui Lenin dispunea, în mod expres, suprimarea tuturor ostaticilor, cu întreaga echipă domestică. În noaptea de 16/17 iulie 1918 au fost executaţi, pe rând, prin împuşcare şi lovituri cu baioneta, în subsolul reşedinţei. Raportul Iurovski (numit astfel după numele comandantului gărzii care a executat ordinul) reprezintă prima consemnare seacă a dramei, surse de informaţii adăugându-se însă mereu , după aceea, până în zilele noastre, când s-a procedat şi la expertize genetice de identificare a osemintelor descoperite abia în ultimii ani.

Revenind strict la obiectivul analizei noastre, arătăm că o cronologie a evenimentelor alese pentru a-l reprezenta pe ţar şi pe Lenin, privesc două grupări de date, de natură diferită (anexa 33): cele civile ale persoanelor (apariţii şi decese), şi evenimente calendaristice de tip social — respectiv cele două revoluţii din 1917, care au zguduit lumea, după ce au zguduit întreaga Rusie.

Ce anume ne dezvăluie schema de alături?

În primul rând faptul că cele două numere de aur personale ale ţarului ne trimit — unul (cel biologic) exact la intervalul venirii pe lume a lui şi a lui Lenin, pentru ca, în înlănţuirea aceleiaşi progresii de calcul — să ne indice şi durata vieţii sociale a lui Lenin.

 

Schemă privind relaţionări între Ţarul Nicolae al II-lea, Lenin şi revoluţiile din februarie şi octombrie.

 

Ţar                        Lenin

p              n                     p              n                                       Rv.febr.   Rev.Oct.  Asas.Ţar  mLenin

╠═266═╬══438══╬═266═╬═══17125 de zile═══╬═240═╬═252═╬═2014═╣

↓

→     →    →    →    →    →    →    →    → ├─240 ^x─┤

├───────────── NAp1 Ţar = 97,943862…─────────────┤

↓

├───────17617^x─  ───────────────┤

├── NAp2 Ţar = 98,652972…──────────────────────────────┤

↓                                               ↓

├───────────970^x ─────┼───────19631^x───────────────────────┤

 

Notă: toate concordanţele au fost obţinute cu raţia √NA, exceptând valoarea de 17617^x zile.

 

Legătura matematică dintre cele două persoane este indiscutabilă. Pe de altă parte, NAp social al ţarului (cu raţia de lucru schimbată) ne trimite exact la momentul asasinării acestuia — evenimentul calculat începând cu venirea pe lume a lui Lenin.

Dacă examinăm în continuare schema, vom observa că elementul central care delimitează intervalele de timp întâlnite în aceste calcule, îl reprezintă naşterea lui Lenin. Interpretarea faptului ar putea fi aceasta: dacă naşterea lui Lenin ar fi o dată “programată” în raport cu procrearea ţarului, atunci, aceeaşi dată (naşterea lui Lenin) devine, prin extensie de destin final, chiar momentul — calculat la zi — care pare la fel de “programat” — cel al asasinării ţarului.

Ce se întâmplă însă cu cealaltă categorie de date cantitative?

Observăm că schema include şi rezultatul prin care intervalul minim al venirilor pe lume ale celor două personalităţi despotice (438 de zile) ne trimite exact la intervalul celor două revoluţii. Dacă una dintre persoanele în discuţie (Lenin) nu ar fi fost aceea care a organizat efectiv, ideologic şi politic, masele pentru înfăptuirea acelor revoluţii, iar cealaltă (ţarul), personalitatea cea mai sus pusă care a plătit (prima dată cu pierderea tronului, a doua oară cu viaţa) ca o consecinţă a revoluţiilor — am fi putut eventual pretinde că relaţia matematică este pură întâmplare.

Desigur că în toate aceste evenimente puse în discuţie de legăturile dezvăluite de NA, elementul teroare (ca şi frica inerentă) sunt peste tot prezente. Ambele sunt mânuite ca o pârghie de Lenin, ca un ordonator de origine — în cadrul decupajului de evenimente de mai sus — în primul rând pentru a pune mâna pe putere şi apoi, împreună cu ideologia, ca o formă de guvernare.

Mai întâi de toate, acţionarea terorii urmăreşte înlăturarea efectivă (şi radicală) a elementelor centrale ale vechii puteri sau ale claselor dominante din regimurile anterioare. Romanovii, şi cu deosebire ţarul, reprezentau chiar unele dintre asemenea obiective de luat în calcul. Apoi, urma acea complicată şi de durată macerare a raţionamentelor individuale printr-o spălare a creierului realizată de acea logică a gândirii, admisă (ca o premisă axiomatică), de ideologia comunistă: istoria societăţii este chiar a mişcării, clasa exploatatoare este “muribundă”, logic, ea trebuie înlocuită, chiar exterminată.

Ca şi precursorii rasişti ai hitlerismului, marii precursori (Marx) şi organizatori (Lenin) ai comunismului au subliniat rolul formativ al “terorii revoluţionare”. Căci, după cum afirma şi O’Brien (ideologul călău, personaj din cunoscutul roman al lui Orwell) “nimeni nu pune mâna pe putere cu intenţia de a renunţa la ea… (iar) o revoluţie se face tocmai pentru a întemeia o dictatură”.

Iată cum pervertirea gândirii, care nu mai lucrează prin problematica autentică a conceptelor de “rasism” sau “comunism”, ci prin ideea rasistă sau comunistă, despuiată de conţinutul real al conceptelor (în plan filozofic, social, economic etc.) poate deveni instrument al mişcării către scop, dobândind, totodată, acceptul conştiinţelor individuale pentru justificarea unor crime.

O “logică dezarmantă” (spunea Arendt) care — în contextul discutat de noi — transformă treptat sintagma de “clasă muribundă” însuşită mai mult sau mai puţin nevinovat în conştiinţa activă. Ulterior se trece la fapte, aşa cum a făcut-o garda roşie, care, în casa Ipatiev, a ucis familia Romanovilor, de exemplu, îndeplinind “legile istoriei” — la fel cum naziştii îndeplineau “legile naturii” în lagărele de exterminare a nearienilor.

 

4. Micii “stalini”autohtoni: Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu.

Din galeria totalitariştilor, cele câteva exemple la care am apelat au fost, toate, din vitrina ultimului secol. Mulţi dintre cititorii acestei cărţi au şi fost contemporani cu ele. De aceea, parcă, ar fi o nedreptate — măcar pentru aceşti cititori — să ne referim la cazuri în care alte popoare întregi au plătit cu un preţ greu de estimat apăsarea la care au fost supuşi — trecând sub tăcere propria experienţă din ultimele decenii. Căci şi poporul român a suferit aproape jumătate de secol, desigur şi în “anii de lumină”.

Începem acest paragraf cu un aforism politic aparţinând lui Novalis⁴⁰⁾: “există o energie ce vine din morbiditate şi slăbiciune, ea are un efect mai violent decât cea adevărată şi sfârşeşte, din păcate, într-o slăbiciune şi mai adâncă” (II, 499/46). Suntem datori să precizăm că aforismul a avut în vedere transformările revoluţionare ale secolului 18 căruia i s-ar fi potrivit, ca un avertisment, chiar autoritarismul minoritar mai vechi al iacobinului Robespierre — aşa cum le-a receptat, poate, un înfocat susţinător al monarhiei, cum a fost romanticul Novalis. Ne-am folosit de acest fragment de aforism care, pentru noi, este prolific, deoarece un simplu transfer a ceea ce surprinsese Novalis a fi caracteristic energiilor cheltuite în revoluţie — acea morbiditate şi slăbiciune — către spiritul totalitar, ne-ar oferi punctul de plecare de la care, poate, am putea înţelege mai bine resorturile intime ale politicii pe care a dus-o cuplul Ceauşescu.

În accepţiunea noastră, ceea ce a surprins poetul în formularea citată, acea morbiditate (duritate a lucrului impus care sfârşeşte în distructiv) asociată slăbiciunii, acelei, deci, false forţe a persoanei, ar fi (ca mecanism psihologic) amalgamul de impulsuri cu aparenţa cea mai aiuritoare pentru compatibilitatea pe care ar putea-o oferi caracteristicile în cauză, una faţă de alta. Îmbinare care, însă, odată găsită structura de personalitate potrivită a şi-o însuşi, poate deveni imbatabilă.

Destinul celor doi dictatori ai acestor pământuri, reprezentat de cuplul soţilor Ceauşescu, poate susţine foarte bine afirmaţia. Pe de altă parte, întotdeauna, în istorie, după ruperi brutale de cursuri, popoarele s-au găsit în faţa unei necesare şi dureroase reevaluări — este şi cazul nostru —, iar evenimentele coincideau.

Neîndoielnic că N.C., un aservit al propriei puteri, aţâţat la paroxism de consoartă, nu a făcut — cum se spune — numai “rele”. Viitorul va opera separarea necesară. Dar — ne gândim — nici o analiză, cât de amplu ar apela ea la factori politici, economici, sociali, istorici, interni şi externi — nu va putea explica îndeajuns nici pătrunderea cuplului pe culmea de la care dominau intens împrejurimile, şi nici stabilitatea la vârf, fără a lua în considerare modul foarte eficient în care au intervenit şi acţionat cei doi factori subiectivi amintiţi la începutul paragrafului. Pentru a rezista, ipoteza are nevoie de noi fapte în discuţie, din care să reiasă că mânuirea pârghiilor puterii cu o duritate morbidă, ca şi ecoul interior al cultului personalităţii, se autofacilitau, dospind o forţă psihică într-adevăr remarcabilă în ideea de a supune totul în juru-i.

Pe baza datelor din anexa 34 a fost alcătuită analiza prin NA, din care, schema alăturată, extrage principalele rezultate.

Relaţionări matematice privind cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu.

→     →      →      →      →      →

↑                                             ↓

├─────────611────────┼───────20170 de zile ──────────┤

↓

├───┤

Nicolae                         Elena

Ceauşescu            Ceauşescu                               Secretar          Preşedinte

p                     n           p                   n                                         general             al republ.             Execuţia.

╠══266══╬═79^x ╬══266══╬═════18481═════╬══1689══╬═══5751═══╣

↑                                                                                                    ↑

←     ←     ←     ←     ←    ←       →     →      →      →      →     →

↑     ↑

├──────────────20515 zile────────────┤

 

Notă: — exceptând valoarea de 79^x, toate celelalte concordanţe au fost obţinute cu raţia NA/2.

— ca şi la concordanţele obţinute la schemele anterioare ale capitolului, şi în cazul de faţă ele sunt excepţionale, diferenţa faţă de datele de observaţie variind între 0,0 şi 1,6 zile.

Potrivit semnificaţiei ridicate pe care o are apariţia “programată” pe lume a două persoane, mai ales dacă ele constituie un cuplu — aşa cum au reuşit s-o facă în accepţiuni multiple soţii Ceauşescu — schema evidenţiază o confirmare deplină: intervalul maxim al apariţiilor (611 zile) conduce cu exactitate la intervalul minim al acestora (79 de zile) (vezi schema).

Mulţi dintre noi ne întrebam — acum o fac şi analiştii — ce şi cât a fost Ceauşescu ţăran, muncitor, intelectual? Ţ.ăran nu a apucat să fie, căci la 11-12 ani a intrat în mişcarea muncitorească (după cum îi plăcea să declare). Dar, oricum şi oricât de departe a evoluat el, a rămas, în mod cert, cu gestica (moştenită) de ţăran. Doar gesturile, deoarece viaţa ţăranului nu a înţeles-o, probabil, niciodată cu adevărat, de vreme ce a participat cu atâta furie la campania de colectivizare, iar spre sfârşitul vieţii începuse cealaltă campanie, de demolare a satelor şi strămutare a locuitorilor acestora în mici colonii care nu aveau nimic din universul obişnuit al ţăranului român.

Muncitor a apucat a fi atât cât a învăţat meseria de cizmar, la Bucureşti, ca angajat al patronului Al. Săndulescu. Rămân serioase întrebări — în pofida a numeroase declaraţii oficiale — cât de profund s-a constituit mentalitatea sa de muncitor, dacă ne amintim cât a înţeles el din doleanţele greviştilor din Valea Jiului — în 1977 — când era proaspăt uns preşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii —ca şi din cele ale demonstranţilor muncitori de la Braşov, în 1987.

Pe intelectuali (cei autentici, mai ales) i-a dispreţuit, ca de altfel şi produsul muncii lor. N.C. nu s-a putut apropia de cultură, în genere. În ciuda unei inteligenţe native, recunoscută de mulţi diplomaţi ai vremii — nu şi-a cultivat-o pentru a-i lărgi resursele, tocmai din lipsă de sensibilitate pentru actul de cultură, motiv pentru care a rămas cu o inteligenţă de târgoveţ (se şi afirma că era un bun negociator).

Parte din reflexiile de mai sus au fost sugerate de o anumită direcţie preferenţială a rezultatelor analizei prin NA. În această ordine, de exemplu, deşi a apărut la un moment dat şi o concordanţă care viza evenimentul alegerii sale ca secretar general al partidului, preferinţa relaţionărilor matematice — ca şi exactitatea lor — se îndreaptă către evenimentul de vârf al său ca persoană publică, şi anume către evenimentul alegerii sale ca preşedinte al republicii. Schema ilustrează cu claritate această constatare. Intervalul apariţiilor pe lume ale celor doi (611) conduce la Preşedinţie, interval al cărui început de durată (20170 de zile) începe odată cu naşterea El.C.

Două chestiuni sunt de comentat aici:

1. a) cele două intervale care se relaţionează matematic — de la procrearea lui N.C. până la naşterea El.C., şi de aici până la obţinerea Preşedinţiei sunt succesive, deci au o semnificaţie maximă, ca indicator al legăturii organice;
2. b) este interesant faptul că cele două intervale de timp relaţionate implică, în egală măsură, atât pe soţia lui N.C. (de la care curge intervalul de 20170 de zile), cât şi pe N.C. (de la care începe intervalul de 611 zile).

Rezultatul sugerează că, în planul aspiraţiei şi satisfacţiei lui N.C. de a fi ajuns preşedinte al ţării, bucuria reuşitei — parte şi a efortului făcut de El.C. — pare a fi egal împărţită între cei doi, şi pe schemă.

Relaţionările pe care NA le realizează cu intervale din partea de jos a schemei, readuce în discuţie importanţa evenimentului în care N.C. a devenit preşedinte, de această dată cu baza de calcul în momentul naşterii aceluiaşi N.C. (20515 zile). Cu aceeaşi raţie, intervalul stabileşte legătura pe de o parte cu perioada intramaternă (ceea ce semnifică “predestinare”), iar pe de altă parte, cu intervalul dintre momentul grandorii şi cel al sfârşitului (5751 de zile — o altă “predestinare”?).

Acum este momentul să ne întrebăm dacă frecvenţa mărită a relaţionării evenimentului preşedinţiei cu naşterile soţilor Ceauşescu, comparativ cu celălalt eveniment remarcabil, adică acela al dobândirii, de către N.C., a funcţiei de secretar general al partidului (dar slab relevat matematic) nu sugerează chiar locul preferenţial în crezul lor intim rezervat primei funcţii (preşedinte de republică). Căci pentru marii ambiţioşi, a fi secretar al partidului nu înseamnă totul, ci doar o etapă. Îndeobşte, dictatorii autentici nu se mulţumesc cu regate mici. Ne întrebăm, totodată, dacă pe calea aceasta, sugerată, nu trezim o dată în plus suspiciunea că N.C. nu a fost de fapt nici exponentul integral al “clasei muncitoare”, cu atât mai mult nici servitorul ei autentic — cum se pretindea. Căci tocmai situaţia de a reprezenta “întregul popor”, am văzut , a dus la o exponenţă a eu-lui, cultivată dictatorial.

Din schemă poate fi de asemenea reţinut că persoana El.C. este surprinsă în relaţiile pe care NA le stabileşte cu N.C., mai ales, iar în rest, cu un singur eveniment politic, ocuparea funcţiei de preşedinte al republicii de către N.C. Dar analiza prin NA a persoanei El.C. ne mai oferă două relaţionări matematice, care ne obligă să medităm la următoarele:

— una din ele se referă la faptul că viaţa sa biologică ne introduce (prin √NA) şi prin progresia ei descrescătoare într-o porţiune a curbei în care apar multiplii constantei din porţiunea ei iniţială, şi anume NA·10⁴;

— al doilea rezultat se referă la acea relaţie pe care viaţa socială, de această dată, ne conduce, prin cealaltă raţie, la numărul de aur personal 1^x, cu care concordanţa are o suprapunere de 4 cifre.

Arareori o persoană ne oferă ambele relaţionări matematice: pornind de la o dată, de la un eveniment numeric ce reprezintă durata vieţii persoanei, progresia NA sfârşeşte la alt eveniment, acesta nefiind altul decât amprenta respectivei vieţi (NAp) după ce, în prealabil, durata vieţii atinsese şi porţiunea incipientă a curbei NA, într-o zonă a multiplilor acesteia. Pare ca o implozie a începuturilor persoanei în propriul sfârşit, săvârşit, după cum bine se ştie, odată cu gloanţele aspirate în trup dar şi în fiinţă, acolo lângă zidul unei unităţi militare (un rezultat matematic de acelaşi tip l-am întâlnit şi la Hitler).

Merită să ne gândim la câte resorturi proprii au existat în acest ultim destin — se pare, necontroversat ca apreciere semnificativă — şi câte impuse de oameni şi împrejurări. După vizionarea la TV a unor secvenţe din procesul ceauşeştilor, observaţia psihologică (ce ar porni de la considerarea procesului ca un “experiment natural”)  ar putea reţine — urmărind comparativ comportamentul celor doi — că, totuşi, N.C. este acela care a condus cuplul, în pofida unor speculaţii anterioare. Nu încape nici o îndoială, însă, că El.C. a avut o influenţă uriaşă asupra soţului ei, bântuit de megalomanii mesianice de dictator şi hegemon, pe care ea i le aţâţa paroxistic, pentru alimentarea propriei megalomanii.

Revenind la amalgamarea celor două caracteristici menţionate de Novalis — nu putem decât repeta că întreaga duritate a cuplului român în raport cu oamenii şi obişnuitele lor nevoi izvora (nu însă în conştiinţa celor doi) dintr-o imensă slăbiciune de sine. Toate analizele istorice care vor urma să pună într-un real acord caracteristicile “epocii de aur” în raport cu personalitatea lor, ca mentori, vor sfârşi probabil în destule aprecieri necomplete dacă nu vor porni şi de la această “cheie” pe care ne-o pune la dispoziţie, întâmplător, formularea din aforismul lui Novalis. Căci, ni se pare, cursul vieţii pentru cuplul Ceauşescu — de altfel, ca şi al nostru — poate fi explicat, desigur, prin factori obiectivi de natură foarte diferită, dar aceştia nu vor putea desprinde singuri şi cu claritate motivul pentru care ceauşeştii au putut fi exact ceea ce au fost — noi însă având obligaţia şi dreptul de a şti şi pentru ce?. Şi, nu în ultimul rând, care e contribuţia altora la cele întâmplate.

Personal, putem spune că alături de cauzele obiective şi subiective luate în calcul pentru a putea înţelege ascensiunea şi obţinerea unui control general de către cei doi a feluritelor activităţi care se integrau treburilor întregii ţări, “cheia” pentru înţelegerea esenţei structurilor psihice ale cuplului, dovedite a fi atât de eficiente, ne-a oferit-o acea alăturare funcţională a termenilor “morbiditate” şi “slăbiciune” care, aparent, se exclud. Ne referim, mai concret, la ceea ce apreciau micii “stalini” despre ceea ce fac, plecând de la — credeau ei — o puternică forţă psihică de aplicare în raport cu obiectivele social-politice pe care le doreau îndeplinite. Forţă psihică ce, judecată din exterior se dovedea însă a fi contaminată de o slăbiciune care ia totul sub control. Nici o mirare pentru faptul că, obiectivele odată îndeplinite, realizările deveneau navete pentru a dobândi un cât mai crescut prestigiu în proprii ochi. Este chiar preţul pe care-l plătesc parveniţii, aflaţi într-o continuă confruntare intimă devastatoare (nelăsându-le nici un respiro), cu autenticile personalităţi ale neamului care, prin grad de cultură sau realizări apreciate ca atare de poporul guvernat, şi-au moderat întotdeauna, în forul interior, ecoul care le-a mângâiat inimile.

Există, în tot acest amestec confuz de “alba-neagra” o clarificare pe care părţile implicate nu şi-au refuzat-o, emblematic. Toţi cei aflaţi în preajma ceauşeştilor — tocmai pentru că nu se găseau acolo din întâmplare — le-au sesizat foarte clar slăbiciunea (ca “motor”), motiv pentru care îi asigurau de “forţa psihică şi morală” de care conducătorii tocmai dădeau dovadă în ceea ce au întreprins.

Circul era complet, dar prezentă devenea şi drama, deoarece jocurile nu se făceau între stăpânire şi popor, ci între stăpânire şi cercurile care o susţineau. “O minciună are nevoie întotdeauna de sprijinul alteia” (J. Bojer)!. Pentru autoamăgirea ceauşeştilor, sprijinul primit s-a dovedit a fi foarte consistent. Pitagora spunea: “nu privi în urmă să vezi dacă faima te urmează”. Şi cum să nu privească în urmă cei doi, când vacarmul osanalelor nu înceta o singură zi?

Ceauşeştii au fost, indiscutabil, marii vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat poporului român în acel timp, iar prin inertie, în mare parte şi ulterior. Niciodată, însă, singurii.

Revenind ceva mai aproape de paranteza deschisă în legătură cu aprecierea pe care o datorăm soţilor Ceauşescu pentru aproape două decenii şi jumătate de guvernare, constant agravantă, ar fi util să nu uităm următoarele: respectiva perioadă istorică nu poate fi judecată — în raport cu cei doi — în limitele acţiunii lor obiective numai, atât timp cât neglijăm împrejurarea că avem în faţă două personaje care clacaseră de mult — vecin cu maladia — în structura lor de relaţii interioare. (Pentru a ajunge, acolo sus, ambiţia lor nu era suficientă, ea a fost dublată de o alegere exercitată de un întreg sistem politic care a avut nevoie de ei. Într-un anumit sens, putem spune că sistemul avea nevoie de serviciile unor anumite personalităţi infirme.

Dar să ne justificăm relativ la “clacarea” la care tocmai ne refeream. A te “opune” curajos, printr-un spectacol dat “pe faţă”, în piaţa publică, invaziei sovietice din fosta Cehoslovacie în 1968, sfârşind însă după aproape un deceniu şi jumătate prin a milita pentru intervenţia făţişă în Polonia a trupelor Tratatului de la Varşovia, nu reprezintă episoade care să poată fi explicate doar prin latura obiectiv-istorică a evenimentelor în sine şi care le-au determinat ceauşeştilor reacţia. Trebuie acceptat — măcar ca un exerciţiu teoretic — că viziunea intimă a soţilor Ceauşescu putea furniza o decizie agreată sau respinsă de noi toţi din (sau măcar în parte) motive diferite cu aceea care ne aparţinea. Această remarcă o putem face dacă avem în vedere şi terţe părţi. Căci iată, în acel caz privind Polonia, aceiaşi factori obiectivi, care au oprit de această dată URSS să intervină în forţă, nu i-au convins pe ceauşeşti să nu-şi dorească imixtiunea pe care o preconizau.

E potrivit să mai aducem în discuţie, ca argument pentru ceea ce vrem să susţinem, episodul în care tânărul ucenic N.C. soseşte târziu, într-o noapte, la gazda patronului său, motiv pentru care primeşte de la acesta o palmă, o dată cu întrebarea: ce ne facem cu tine, ce vrei să te faci, ce-o să ajungă din tine?.

Răspunsul ucenicului este aiuritor, atât pe termen scurt cât şi lung, dar pentru noi este caracteristic tipului de personalitate pe care o analizăm, motiv pentru care nu-l minimalizăm (răspunsul) în nici un fel, acordându-i întreaga semnificaţie istorică: “nene, eu vreau să fiu Stalin al României!”⁴¹⁾

Vom înţelege, din această întâmplare, mai întâi că N.C. prezenta încă din adolescenţă anumite inversiuni (cel puţin în planul interpretativ al realităţii) care îi dezvoltau slăbiciunea pentru exercitarea durităţii maladive. Putem înţelege, mai apoi, şi că atât structura psihică a lui (prin deducţie şi a Elenei Petrescu, viitoarea Ceauşescu) prezentau, într-o eficientă consonanţă, exact factorii subiectivi de sprijin trebuitori şi la amploarea necesară pentru a fi preluaţi de acele interese ale puterii interne (şi externe) care impuneau comunităţii social-politice conducerea cea mai potrivită.

Cariera unui individ necunoscut care atinge cu rapiditate culmile conducerii societăţii nu poate fi înţeleasă ca un joc al întâmplării, ca eroare a jocului istoric. Argumentul ar fi acela că în structurile cu un ridicat grad de integrare, rolul întâmplării este drastic barat, iar dacă, în mod excepţional, se răzbate totuşi, lichidarea ei nu întârzie. Este şi motivul pentru care refuzăm să vedem în episodul pentru care adolescentul N.C. însoţit de tânăra “prinţesă a balului” se şi vedea dictatorul României — mai ales că, după decenii, îşi realizează efectiv visul — o “potrivire” întâmplătoare de destin cu cel al ţării, în fapt o falsă minune.

În interpretarea noastră, anumite persoane oferă societăţii (prin factorii acesteia de selecţie şi reţinere) structuri de personalitate cu calităţi şi defecte de care societatea are nevoie în parte, sau în ansamblul ei. Tânăra constituită pereche a oferit, nativ, tocmai o asemenea structură de care noile torente sociale aveau o trebuinţă obiectivă. Ceauşeştii nu au trebuit, după câte înţelegem noi, să facă altceva decât (aşa se spune) “a se înfinge în pâine”.

Dacă în încercarea aceasta de a ne explica ascensiunea incredibilă a cuplului Ceauşescu greşim prea mult prin felul în care întrevedem posibila conlucrare a factorilor obiectivi/subiectivi; dacă greşim şi în ideea că factorii de natură diferită (care interpun individul cu datele sale de viaţă, fizice, preocupărilor sale notabile, dar şi evenimentelor considerate în plan social) trebuie să respecte raporturi cantitative stricte, de translaţie, atunci ne va fi greu (dacă nu imposibil) să ne explicăm prezenţa — de-acum dovedită — a realităţii NA în astfel de contexte.

Aşadar, clacarea celor două profiluri psihice — intervenită în parte încă înainte ca ele să se impună social — reprezintă una dintre “cheile” integrării personalităţii acestora în istoria contemporană a regimului — reuşită de care cealaltă parte a societăţii româneşti nu poate fi absolvită în întregime.

Într-un volumaş⁴²⁾ cuprinzând o traducere din “colecţia PSI” incluzând “marile cărţi mici ale gândirii universale”, Martin Buber face o serie de considerente de o adâncă semnificaţie psihologică şi filozofică ce ar putea fi, totodată, şi un cadru potrivit pentru înţelegerea intimităţii bănuite a celor doi hegemoni (poate că în primul rând a El.C.) în relaţiile cu lumea celorlalţi oameni.

Afirmă Buber că adevăratul cuvânt, cu o valoare fundamentală pentru om şi societate este Eu-Tu, spre deosebire de Eu-Acela, că nu există înmagazinată în aceste două formulări aceeaşi conştiinţă de sine. Observaţia este foarte pătrunzătoare. În primul cuvânt apare în lumină persoana, ca una care nu trăieşte în afara relaţiei (cu restul — şi nici în afara realităţii) şi care ia cunoştinţă de aceasta cu subiectivitate. Aceasta, pornind de la faptul, esenţial, că prin acest cuvânt omul intră într-o relaţie autentică cu un altul.

Eul din cuvântul Eu-Acela apare, dimpotrivă, ca “o fiinţă proprie, ca un individ ce ia cunoştinţă de sine ca subiect”. În loc de “eu sunt” individul se simte, în orice împrejurare, “aşa sunt eu”, fără ca “ambiţioasa lui individualitate să-i procure substanţă”. “Persoana se contemplă pe sine însăşi, ea se preocupă de ceea ce e al său, specia mea, rasa mea, activitatea şi geniul meu.”

          Putem decodifica uşor, fiecare, ce cuvânt se potriveşte, din cele mai de sus, soţilor Ceauşescu, de asemenea şi altor totalitari.

Ceauşeştii n-au iubit oamenii (poate, cu deosebire, E.C.). Pentru ei existau indivizi şi nu “persoane”, deoarece conştiinţa de sine a acestora din urmă nu ar fi prezentat interes pentru ei. Indivizii utili lucrului, “motoare capabile de anumite performanţe”. Cei doi vorbeau pornind numai dinspre sine . La ei putea domni, fără a fi alterată, doar nevoia plăcerii exercitării puterii, o dată cu ideea misiunii lor şi datoria de a şi-o îndeplini, mesianic.

Această “nevoie a plăcerii” reprezintă, cum spuneam, o “cheie” a înţelegerii, între altele, a factorului de inversiune, a locului comun de la care începe clacarea lor ca persoane. Pentru că plăcerea de a îndeplini o misiune faţă de alţii reprezintă, îndeobşte, forţa psihică ce o alimentează, în timp ce nevoia de a simţi plăcere în legătură cu ceea ce se întreprinde, în momentul în care o depăşeşte vizibil pe aceea a întreprinderii însăşi — inclusiv a beneficiarilor — dezechilibrează structura de vectori, cu consecinţe nefaste pe termen lung (între care, una dintre cele mai importante pare a fi ruptura dintre conducători şi popor).

Mai trebuie să spunem că Buber formula acele cuvinte nodale de mai sus, ca şi descrierea lor, pornind de la un model uman al istoriei, de la (interesant!) Eul lui Napoleon, alt dictator şi autoritarist, căruia însuşi autorul îi comentează faptele — în mod cu totul nuanţat, însă.

Nu mai este nevoie să mai comentăm şi noi — comparativ — că, dacă adversarii lui Napoleon ar fi hotărât că trebuie să-l ucidă, după Waterloo, ar fi făcut-o, probabil, cu toate onorurile epocii.

Destine… şi destine. Dictatori… şi dictatori.

                                                          x

Înainte de a încheia capitolul, nu ar fi lipsite de interes câteva dintre rezultatele analizei prin NA în alte două încercări — colaterale — făcute în afara cadrului care a făcut obiectul celor 4 paragrafe. Astfel, au fost relaţionate matematic fapte aflate pe o listă de 10 personalităţi istorice (dictatori, hegemoni, totalitarişti etc.) din ultimele două veacuri: Robespierre, Napoleon, Lenin, Stalin, Mao Tze Dong, Hitler, Ţarul Nicolae al II-lea, Tito, Kim Ir Sen, Nicolae Ceauşescu.

Desigur că relaţionări matematice între personalităţi apropiate ideologic (Lenin/Stalin, Lenin/Kim Ir Sen, Tito/Ceauşescu) sau care au forţat istoria împreună (Hitler/Stalin, Ţarul Nicolae al II-lea/Lenin, Robespierre/Napoleon) nu au întârziat să apară. Nu a rămas însă neobservată o anumită preferinţă de relaţionare între personalităţi foarte diferite, coloristic vorbind, cu Napoleon. Explicaţia cea mai la îndemână ar fi aceea că imperatorul francez o fi impus deopotrivă lui Lenin, Ţarului, sau dictatorului coreean. Rezultatul în sine merită a fi, totuşi, reţinut în lipsa altei explicaţii mai plauzibile.

O altă încercare de analiză colaterală prin NA a urmărit evidenţierea posibilelor racorduri matematice ale cuplului Ceauşescu în relaţie cu cei 3 mari totalitarişti care au făcut obiectul paragrafului 1. În mod cu totul surprinzător, frecvenţa mai crescută de racordări a obţinut-o El.C. şi nu N.C. Rezultatul — care o fi având o explicaţie — ridică încă o dată problema că NA poate îngrămădi pe balanţă motive de relaţionare a faptelor în care inaparenţa poate ascunde mai mult determinism (presupunem) decât o poate oferi aparenţa. Dar, în mod cu totul logic privind lucrurile, acesta este apanajul care, teoretic, trebuie recunoscut a sta în dreptul unei constante cu pretenţii de ordonare globalistă.

Prezenţa El.C. în contextul atâtor personalităţi care au făcut istorie, justificată nu doar de poziţia de consoartă a unui autentic totalitarist, ci şi prin criteriul nostru justificativ (al relaţionărilor matematice) ridică, însă, şi o altă problemă, de interogare istorică, pe care tocmai o tatonam mai înainte. Complet nedotată intelectual, cultural, sau chiar spiritual într-un sens puţin pretenţios (măcar prezenţa unui accent samaritean autentic, de exemplu), ca model casnic sau civic, de slujbaş, ca model moral în parametri fără mari pretenţii, El.C. stă — dacă ne este permisă o asemenea formulare într-un text necolocvial — complet “înfiptă” în textura de relaţii matematice a acelora cu care am introdus-o noi în competiţie (ca fapte de viaţă — dar şi ca distanţă de timp istoric). Evaluată mental (intelectual, estetic, moral, comportamental, social, politic etc) persoana ei degaja în jur, pur şi simplu, exasperare, este foarte probabil chiar în anturajul ei acceptat.

Rămâne să medităm şi în legătură cu acest caz concret, dar şi cu unele care poate vor urma, desigur şi cu atâtea altele care, aici, rămân neabordate — măsura în care analizele de explicare istorică valorifică într-adevăr toate resorturile către obţinerea concluziilor valabile. Pare neîndoielnic faptul că realitatea are încă — aşa cum spuneam — resorturi explicative (care nu reacţionează la vedere) poate ca o necesitate a echilibrării răului cu binele şi că, din perspectiva ei largă, nu apare nici o mirare în legătură cu faptul că ne putem formula următoarea întrebare (de bun simţ) dar numele, persoana aceasta, ce “hram poartă” şi cum îşi poate justifica relaţionarea, matematică desigur, cu un grup de reale figuri ale istoriei, în care întâlnim un Marx şi un Lenin, ba chiar un împărat şi un ţar?!

Dificultatea de a corela apare evidentă fie şi numai dacă ne amintim de stăruinţa cuplului de a-i avea invitaţi sau de a fi invitaţi la masa atâtor împăraţi sau regi. Iar dacă insistenţa lor în această privinţă li se părea a fi normală, putem şi noi să apreciem ca fiind întru totul firesc să-i bănuim că, în sinea lor, ei se socoteau, de bună seama, egali cu aceştia, dacă nu ceva mai mult de atâta.

Aşa ar fi putut fi, dacă nu am avea în vedere chiar tentativa celor doi de a fi dispreţuit, în fond, nobilimea (autentică) cu care se întâlnea.

                                                            x

            Privind în urmă — dacă putem spune sigur că totalitarismul a fost cu-adevărat o “epocă istorică”, un puhoi de vreme căreia i-a trecut sorocul — ar trebui acum să avem măcar forţa de a spera.

            Dar cât timp te poţi scălda în speranţă fără ca aceasta să pălească?. Şi câtă vreme ea ne mai poate duce pe sus dacă victoria asupra trecutului pare a fi, încă, o poveste de adormit copiii?.

Suntem — parte dintre noi — o generaţie sacrificată şi, prin urmare, ne regăsim în titlul care urmează?

 (Învinşii cei vii )

Biruinţei i s-a tocit de mult îndemnul de sărbătoare.

(Care era pe undeva pe jos, călcat în picioare chiar de-nvingători.)

Când aceştia şi-au dat seama,

Redeveniseră de mult învinşi.

––––––––––

(Şi nici nu apucaseră să dea

biruinţa

cu cremă şi,

lustruind-o,

s-o uite într-o vitrină.)

(I.C.)

 

DE  CE  A  FOST  EXECUTAT  CEAUȘESCU

internet

 

 Ceauşescu garantase împrumuturile contractate de la FMI cu aurul Apusenilor! Ceea ce ştim, e că la Roşia Montană se află zăcăminte foarte importante de arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium şi mai ales WOLFRAM, toate având aplicaţii militare şi industriale strategice. Wolframul, metalul  cu punct de topire extrem de înalt, este folosit în industria aero-spaţială, dar şi în ogivele nucleare. Wolframul se găseşte doar  în două locuri pe planetă: În Afganistan şi în România, în Munţii Apuseni.

 

În 1982, România atingea vârful de plată al datoriei de 11 miliarde USD către FMI şi avea nevoie de lichidităţi pentru a nu intra în incapacitate de plată. Conform contractului semnat cu FMI, incapacitatea de plată presupunea cedarea aurului din Apuseni, cu care România garantase împrumuturile.

Institutul de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” aduce la cunoştinţa lui Ceauşescu  că în Apuseni, pe lângă aur se află şi alte comori extrem de importante. Aflând acestea, Ceauşescu ia o decizie care uimeşte Planeta. În loc să permită FMI-ului începerea exploatării din Apuseni şi de la Roşia Montană, Ceauşescu plăteşte până în 1985 întreg debitul de 11 miliarde USD. Eforturile întregii ţări au fost imense. Majoritatea produselor alimentare luau calea exportului,  energia electrică era direcţionată 99% spre producţia industrială, limitând astfel în multe cazuri accesul populaţiei la iluminatul casnic.

 

Efortul imens făcut de popor în acele vremuri viza indirect salvarea zăcămintelor din Munţii Apuseni, zăcaminte girate ca de altfel şi astăzi FMI-ului. Plătirea datoriilor înainte de termen a înfuriat rău FMI-ul astfel că am fost penalizaţi aspru prin aproape triplarea dobânzii de drept. Exact precum un cămătar fără scrupule FMI-ul a mai luat un rând de piele de pe noi, dându-ne un nou termen pentru luna martie 1989.

Noul termen de 4 ani a fost din nou devansat de Ceauşescu, care cu ajutorul sacrificiilor imense făcute de popor reuşeşte să strângă suma totală care ne elibera de absolut orice datorie cu un an mai devreme! Din 1988 Romania nu mai avea datorii şi nu doar din martie 1989 cum unii trădători încearcă să modifice adevărul, pentru a ascunde de fapt cele peste 18 miliarde avute în plus la momentul atacării României, miliarde a căror urmă e îngropată deocamdată în filele dosarului BANCOREX.

 

România era o maşină de făcut bani, de făcut valută forte  şi nicidecum un morman de fier vechi cum a afirmat agentul străin Petre Roman. Cele 18 miliarde avute în plus se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare, creanţe şi sume aflate în curs de achitare ca urmare a exporturilor efectuate. De ciudă că România nu mai are datorii n-i s-a retras de îndată de către S.U.A. şi Clauza Naţiunii celei mai Favorizate.

 

Plusul imens de 18 miliarde U.S.D. a început să producă modernizări în industrie. UM Cugir spre exemplu a fost dotată cu strunguri noi-nouţe suedeze, strunguri dotate cu CNC ( comandă numerică computerizată). Inginerii de atunci au amânat schimbarea liniilor tehnologice pe diverse motive, iar după lovitura de stat din dec 1989  strungurile moderne, utilajele noi destinate retehnologizării,  au rămas la comandă tot în magazii. Nu numai la UM Cugir ci în întreaga țară s-a dat stop punerii în funcțiune a utilajelor noi, deja achiziţionate. Industria românească trebuia oprită. Utilajele noi, strunguri, freze, etc au ajuns  la fier vechi conform directivei date de străinul Petre Roman, actualmente parlamentar PNL.

 

Fără a avea datorii majore , Ceauşescu pune la cale un plan de exploatare al Apusenilor încă din 1985. FMI-ul înnebuneşte de-a dreptul, Soros la fel. Planul cu bătaie lungă a lui Ceauşescu le dă insomnii și palpitații deoarece până în 2040 urmau să se exploateze intensiv zăcămintele de aur, argint şi metale rare, ce urmau să aducă României un profit evaluat în 2013 la nu mai puţin de 400-500 miliarde de euro !!! Profit!!! Deja se întrecea orice măsură.

România nu mai avea nevoie de nimic din afară,  îşi acoperea singură necesarul intern, exporta masiv, şi punea la cale  împreună cu China, Iranul şi Libia,  o replică a FMI, prin BANCOREX. Pentru aceasta Ceauşescu  trebuia condamnat la moarte prin împşcare şi România condamnată la jaf şi sărăcie! Care dintre dumneavoastră n-aţi strânge cureaua şi nu aţi agonisi bănuţ cu bănuţ timp de 8 ani pentru ca apoi să trăiţi 1000 de ani voi şi neamul vostru în bogăţie şi prosperitate?

Mai mult decât atât imaginaţi-vă ce sume s-au pus în joc de FMI, Soros sau alţii lezaţi de independenţa noastră financiară pentru a se cumpăra geologi (Gelu Voican Voiculescu a fost geolog la Roşia Montană până la revoluţie), bancheri ( Mugur Isărescu a fost economist la Institutul Bancar Mondial), economişti ( Stolojan si Văcăroiu au fost colegi la Institutul National de Planificare Economică) dar nu în ultim rând ingineri care să amâne retehnologizarea, merceologi care sa deturneze fluxul de aprovizionare cu alimente, …?

 

Aici a greşit Nicolae Ceauşescu DEOARECE trădarea a venit de lângă el.  Dar asta-i altă poveste la care n-am cum să nu revin atâta timp cât sunt în viaţă. Am văzut cu ochii mei scena teroristului prezentat la TVR1 pe data de 23 dec 1989 , scenă care a scăpat de controlul regiei şi care din neatenţia cameramanului la surprins în continuare  pe ofiţerul care cică l-ar fi prins pe aşa zisul terorist cum îl felicita pe acesta!!!!!!!!!! „BRAVO MĂI, hai că te-ai descurcat bine“, au fost cuvintele de laudă ce au sincronizat surâsul şmecheresc al acelui actor nenorocit!

                                   

Tradatorii Domnitorului CUZA

19 ian,2018 – Ziua.ro – Stelian Neagoe

 

 

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînţelegeri aprige cu clasa politică românească.

După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victima “Monstruoasei Coaliţii” a liberalilor şi conservatorilor. Mai mulţi militari care îi juraseră credinţă domnitorului şi-au călcat cuvântul şi au participat la acţiunea de detronare. Însă mai înainte de această ultimă trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru.

 

Trădarea coloneilor

Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N. Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură, ci pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.

 

O samă de naturi criminale

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”.

A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat.

Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.

Ion. C. Bratianu

Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”.

În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859.

Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 4:00 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

 

C.A. Rosetti Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia

La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională.

Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; i-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari.

Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis. Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea.

Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie. S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală.

1. Bacalcaşao numeşte enigmatic doamna C. Ea fu însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea„monstruoasei coaliţii”. Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!

Colonelul Nicolae Haralambie

Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda. Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!”

Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să “se îndoiască“ santinelele la toate posturile.

 

Mărturia Elenei Doamna

Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări: „Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Elena Cuza

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

– Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.

– Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.

După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să se procedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.

Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.

Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.

 

Preţurile trădării

Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N.Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele: „Dta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.

După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.

… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.

Haralambie a devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.

Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.

… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului. În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C. Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.

 

Dimitrie A. Sturdza Trădările omului său de încredere, Dimitrie A. Sturdza

Prima tradare In 1909, sotia domnitorului, Elena Cuza, implinea 83 de ani. Cum se implinea jumatate de secol de la Unirea Principatelor, sotia domnitorului a fost vizitata de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la tradatorul Dimitrie A. Sturdza: “Maria Sa Cuza avea de secretar al sau pe Mitita Sturdza, var primar cu mine, caci mama mea era sora buna cu tatal lui Sturdza. Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revolutionarilor poloni sa treaca prin tara arme si munitii pentru o mare revolutie ce o preparau polonii. Mitita Sturdza afla acest secret si gaseste cu cale sa-l divulge dupa cum mai facuse si alte acte de asemenea masura.

Si atunci sotul meu, intr-un moment de mare indignare l-a luat de gulerul hainei si l-a azvarlit pe scarile palatului… De atunci a incetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a nascut si acea ura neimpacata pe care i-a purtat-o lui Cuza voda si dupa moarte.

De aceea, la detronare, varul meu Mitita Sturdza a avut rolul sau in conspiratiune si din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondenta si actele Domnitorului Cuza, pe care in noaptea detronarii s-a grabit sa i le sustraga. Desigur ca in cutiile biroului lui Sturdza pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca sa i le sigileze, se vor fi gasind si o parte din actele barbatului meu”.

A doua tradare Subiectul detronarii lui Alexandru Ioan Cuza a ramas unul fierbinte pana in secolul al XX-lea – in mare parte si datorita faptului ca tradatorul D.A. Sturdza era inca activ in viata politica a Romaniei. Astfel, in anul 1903 ziarul bucurestean “Tara” publica un articol sub titlul “Tradarea lui Sturdza fata de Cuza”, din care redam principalele pasaje in randurile urmatoare. “Imparatul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebita pentru Cuza, de cand cu lagarul de la Furceni (Prahova) si gandindu-se cum ar putea sa-l mareasca in fata romanilor ii trimite o scrisoare printr-un curier special, in care ii scrie: <<Strange oricata armata ai si concentreaz-o in cateva puncte pe malul Dunarii, apoi proclama independenta tarii, caci eu voi sili pe Turcia sa primeasca pe aceasta ca fapt implinit>>. Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funesta ideea de a o comunica si secretarului sau particular de atunci, nimeni altul decat Dimitrie A. Sturdza. Acesta, in intelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grabit sa instiinteze consulii englez, austriac si prusian de uluitoarea tentativa napoleoniana.

Pe data a fost alarmata presa occidentala, spre penibila impresie a imparatului Frantei. Drept urmare telegrama laconica a lui Napoleon al III-lea catre Cuza voda: <<O tara care are asemenea tradatori nu merita independenta>>. Telegrama era insotita de extrase din presa engleza ce publicase textul scrisorii lui Napoleon catre Cuza.

Indignarea lui Cuza voda n-a mai avut margini, a asteptat cu nerabdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat si intampinandu-l in capatul de sus al scarilor din interiorul edificiului domnesc iesean din strada Lapusneanu i-a aplicat corectia meritata: <<Miselule, ceea ce publica ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu si cu tine: cine este tradatorul intre noi?>> si fara sa mai astepte un raspuns il palmui pe Dimitrie A. Sturdza, dandu-i un picior in spate care il facu sa se rostogoleasca pe scara palatului.

Dupa ce furia ii trecu, Cuza voda isi dete seama ce trebuia sa faca si trimise sa prinda si sa aresteze pe D. A. Sturdza. Insa in zadar il cautara prin toate partile caci tradatorul intelesese situatia sa critica, fugise la Giurgiu si de acolo trecu Dunarea in Turcia pe care o servise in detrimentul patriei si natiunii romane”.

Hotul de documente Tot ziarul “Tara” publica, tot in 1903 o alta investigatie referitoare la relatia Sturdza – Cuza; de data aceasta fiind vorba de documentele sustrase de catre fostul secretar: “Este stabilit astazi ca domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele ramase in palat in urma abdicarii domnului Cuza. Ramane de stabilit in ce conditii D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului sau protector si ce a voit sa faca cu ele. Dupa cercetari minutioase si ajutati si de intamplare, am reusit sa dam peste sentinela postata in cabinetul unde se aflau aceste hartii pretioase in ziua cand au fost sustrase de catre Sturdza”.

Martorul principal in 1903 era un soldat din garda civila care a fost prezent la evenimente: “Paream foarte mirat de ce m-a postat sa pazesc acea incapere, cand capitanul meu vazandu-mi nedumerirea imi zise: <<Te-am postat aici, fiindca acest loc cere un pazitor destept. Sa nu lasi pe nimeni sa se apropie de acest dulap si aceasta casa de fier si daca o voi cineva sa se apropie, sa tragi intr-insul daca nu va voi sa se retraga la somatiile dumitale>>. Abia postat acolo vazui trecand pe generalul Haralambie si apoi pe Golescu. Locotenentii Domnesti, care veneau sa vada daca mobilele ce mi s-au incredintat spre paza erau in buna stare. (…) Dupa o jumatate de ora a venit si Dimitrie Sturdza care incerca sa se apropie de dulapul de nuc.

Eu insa l-am somat sa se departeze si dansul se supuse la somatia mea. Putin mai tarziu, domnul Sturdza patrunse in acea camera insotit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin sa ies de acolo si sa raman de paza la usa, nelasand pe nimeni sa intre in acea camera. Capitanul meu, Nita Radovici, veni atunci spre mine intrebandu-ma de ce mi-am parasit postul? I-am explicat cele intamplate si atunci dansul imi zice: <<A venit intai la mine Sturdza cerandu-mi sa-l las sa umble in dulapul ala, dar l-am refuzat. Atunci se vede ca domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am facut datoria>>.

Nu trecu mult si domnul Sturdza iese din acea camera insotit de Serurie si tinand sub brat un voluminos pachet de hartii. Domnul Sturdza care parea foarte radios, ajungand in dreptul scarii stranse mana lui Serurie si crezand ca nu inteleg ii zise pe frantuzeste: <<Iti multumesc, ai facut un serviciu cauzei noastre>>”. D.A. Sturdza avea sa moara in 1914 – ultimii sapte ani din viata petrecandu-i in ospicii. Fiul sau, colonelul Alexandru Sturdza avea sa tradeze trecand la nemti in anul 1917 cu planurile de lupta ale armatei romane.

Loialitatea lui Cuza Dupa detronare, Alexandru Ioan Cuza avea sa primeasca in 1868 propunerea de a se reintoarce pe tronul Romaniei – propunere venita din partea Frantei si pe care avea s-o refuze spunand ca nu isi doreste sa se reintoarca in Romania cu sprijinul unei puteri straine.

La momemntul detronarii “Monstruoasa Coalitie” a lansat o ampla campanie de dezinformare prin presa in care sustinea ca domnitorul Cuza intentioneaza sa se alieze cu Rusia. D.A. Sturdza avea sa sustina mai apoi ca detine acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probeaza aceasta acuzatie, insa nu a publicat niciodata aceste presupuse dovezi. In orice caz, campania de dezinformare avea sa-si atinga tinta si sa blocheze relatia lui Cuza cu imparatul Napoleon al III-lea.

Diplomatia franceza avea sa-si dea seama de greseala abia doi ani mai tarziu, cand ducele de Grammont, ambasadorul francez, avea sa poarte urmatorul dialog cu principele detronat Cuza, dialog reprodus in volumul editat de istoricul Stelian Neagoe:

 

“Ducele: Ei bine ne-am saturat de Carol, este destul.

Cuza: Pentru ce?

Ducele: Ei, dar este cat se poate de prusac. Si-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianta cu imparatul, ministrii sai sunt in relatii supravegheate cu Rusia. Delicateturi de ambele parti – evident pe fond de autoaparare. Se joaca (indescifrabil), ce credeti?

Cuza: Ca rusii se folosesc de acei oameni si se vor servi pana cand vor fi castigat ceea ce este de castigat si ca-i vor abandona atunci cand nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul ca dumneavoastra pareti a va teme. Incearca sa se pacaleasca unii pe altii.

Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Bratianu vrea sa rastoarne pe Carol si sa proclame republica.

Cuza: Credeti ca tara ii va urma?

Ducele: Nu stiu ce sa cred. Va marturisesc ca sunt foarte stanjenit. Mai inainte politica din Principate se facea la Constantinopol si la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de cand suntem in alianta cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucuresti, Iasi si v-as fi recunoscator sa va stiu parerea.

Cuza: Permiteti-mi domnule duce sa vorbim in termeni academici si sa vorbim despre lucruri mai agreabile. Situatia politica din Romania este un subiect care nu ma atrage. Sunt jenat. Dumneavoastra sunteti ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeti domnule ambasador, vreti cumva sa ma faceti principe al hazardului; ati venit sa-mi faceti niste propuneri?

Ducele: Dar principe fiti incredintat ca noi nu am fost niciodata ostili persoanei dumneavoastra, noi am fost dezolati si nu am fi uimiti deloc daca v-ati relua locul. Numai dumneavoastra puteti restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenta in afara de dumneavoastra.

Cuza: Sunteti sigur ca interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele: Da.

Cuza: In acest timp la Paris m-au considerat implicat in amenintarile dinspre Rusia.

Ducele: Ah, s-au facut prostii; da, am crezut-o; ne-am lasat inselati.

Cuza: Dar permiteti-mi sa va spun ceva: orice s-ar intampla, nu voi consimti niciodata a intra in Romania printr-o interventie straina, cu ajutorul Frantei, tot atat de putin ca si cu cel al Rusiei. Nu as vrea sa ajung altfel decat prin tara.

Ducele: Cu dumneavoastra principe, suntem siguri ca influenta rusa nu va ajunge sa predomine in Romania.

Cuza: Intre timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele: Acum stim adevarul, dar am fost prost informati, am facut si prostii.” Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu „Legea ţării” şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală. Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali. (Vezi decembrie 1989) Iar butada lui Napoleon „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă…

…

——————————

Dr. George ANCA

București

25 februarie 2018