George Anca
IBSENIENII
Canon în două acte
I. IBSENIENII
II. TU
I
IBSENIENII
1
Dansul morţii sau despre diavolul din om.
Căpitanul: Să fie viaţa ceva serios sau doar o farsă?
Alice: Ăsta ne-a fost destinul? Ne-am aruncat în aer!
Ibsen: A trăi înseamnă a lupta contra demonilor inimii şi creierului.
Alex: Nora din prima. Eroism depăşit.
Rebreanu la centenarul Ibsen. Cioran izbindu-se de Ibsen, ucenicul la un farmacist din Grinstad, pe timbru bulgăresc. Rosmersholm la Naţionalul bucureştean în 1895. Tradusese din el şi Maiorescu, Micul Eyolf. Regele Olav al V-lea i-a dat lui Ciulei medalia „Sf.Olav” în 1982, pentru montarea lui Peer Gynt, în America.
„Copilul din flori al lui Dumnezeu pe pământ” (Pretendenţii la coroană”), deus caritatis (Brand), adevărul şi libertatea (Stâlpii societăţii), Nora (O casă de păpuşi), Soarele, soarele (Strigoii), tată (Un duşman al poporului), dracu (Raţa sălbatică), răposata (Rosmersholm), pe propria răspundere (Femeia mării), asta nu trebuia s-o facă (Hedda Gabler), al meu, al meu (Constructorul Solness) – cam aşa sfârşesc ibsenienii, pe începuturi: -Ce întârzie atâta înăuntru? – Străine, stai. – Peer, tu mă minţi. – A, dumneata băteai la uşă? – Helene, ascunde pomul de Crăciun. – Ce vrei? Stai acolo! Eşti ud leoarcă de ploaie. – Asta e, domnule Billing: cine vine prea târziu la masă, găseşte mâncarea rece. – Iaca, Jensen, ascultă o clipă. – N-ar fi bine să încep a pune masa, domnişoară? – Ei, Ballested, ai reuşit să le faci să lunece? – Nu, zău! Am impresia că încă nu s-au sculat. – Nu, în curând nu voi mai putea rezista – în traducere, de unde original norveg, şi ambasadorul şi-a luat zilele de concediu. Vide The Quintessence of Ibsenism or C. Hoissescu, student ibsenian, la patul celui paralizat (Ibsen, taică-meu)
Noi, ibsenienii fără voie – n-o mai fi nevoie de Ibsen nici în Norvegia – ne bucurăm cum vikingului i-a crescut părul corabie înainte de a ne lua fata de nevastă.
Săptămâna viitoare, la Înalta Curte.
Apoi, Premiera.
2
Miercuri ziceam să urc în tren spre tine. Cine crezi că m-a amânat? Henry Coandă. L-am văzut la Athenee Palace şi trebuie să vorbesc vineri la ora 17 cu el, când se întoarce din Moldova.
Şi Adrian Maniu mi-a dat un document care-l priveşte pe inginer, şi revista aşteaptă interviul. Unul de la radio mi-a zis că-mi plăteşte dacă-l duc.
Wili, de l-a cunoscut pe tata, cerându-i poza lui Coandă, i-ar fi spus lui H.C.:”un tânăr capabil, de prin părţile Găeştilor (ştii, aproape de Vrăneşti, îmi completa mie) ar vrea un interviu…” „N-am timp, sunt foarte ocupat”, i s-ar fi răspuns. „Cinci minute şi scoate el destul”. Cert că Wili a aflat cum au mers lucrurile, că m-am dus cu unul după mine, cu o cărţulie a ăluia etc. Coandă ar fi spus că a rămas încântat de cel cu părul des şi creţ.
3
Adjunctul i-a spus că nu sunt eu ăla, nu eu am criticat la radio situaţia agricolă din satul Moldoveni-Ilfov (deci eram dezirabil).
În faţa publicului a vorbit frumos Şerban Cioculescu. Cum să nu vorbească frumos având cultură multă şi spirit de observaţie, iar, în plus, îşi ţinea singur microfonul meu, ca un cântăreţ de muzică, nu de literatură, şi mă învârteam pe lângă el de n-au putut filma şi poza cei 9-10 cu aparate de lumină…
Toate bune până mi s-a părut că o să-mi curgă nasul. Mă distram sincer, de la un timp, cu nasu-n piept, de frică, fiindcă, aruncând o coadă de ochi la costumele arcului de cerc al oficialilor – eu, curăţel pe dedesubt, aveam fâşul la fel de jerpelit ca paltonul lui Cioculescu, dar al lui scos, criticul spunând c-a venit în hagialâc dintr-un costum elegant de academician corespondent – nu-mi prea venea să mă aventurez cu mâna stângă în buzunarul de la pantaloni după batistă. Nu mi-a curs totuşi nasul. Imprimarea a reuşit. O dezvelire de placă, nişte coroane la mormânt şi fugi în Bucureşti, unde am cam avut de lucru chiar pentru 3-4 minute câte s-or difuza astăseară, rămânând să dau drumul pasajelor frumoase mâine sau pomâine sau răspoimâine la literar.
Am scris la piesa începută ieri. O să încerc 3 părţi. Partea întâi este în urma părţii a doua – ţi-am mai spus, parcă, dacă nu, o să-ţi spun altădată. Mă tem că voi scrie la partea a treia acum, fiindu-mi foarte neplăcut să inventez nişte terori aplicate de Şacote (mie mi se pare că am auzit numele ăsta la tanti) unui sat întreg. Mi-e (o) jenă de un titlu cu sens care-n urmă n-ar mai plăcea şi atunci am recurs, deocamdată, la titlul cu numele ăsta: Şacote. Numai că povestind unui franţuzit de pe aici, a început să mă ia cu întrebări despre „Şacot” al meu… În fine, iartă-mă că îţi povestesc astfel de lucruri, dar înţelege-le aşa: nici o oră n-am folosit-o altfel (deşi nu era permis…) decât scriind la piesa aia şi, să-ţi spun drept, poate nu-mi dau seama, trei persoane îmi plac, anume: Şacote, Lucrin… al treilea nu-l mai găsesc. Mă gândisem la Mari Reduceri, dar nu e. Lucrin să ştii că e nume de fată. Şi să mai ştii că personajele, în partea a doua, sunt toate rudă, anume pentru a exclude orice implicaţie erotică. Oho, să-l vezi pe Şacote când se angajează să „simtă” cu puţin înainte momentul când nepoata lui va intra în casă etc…
4
Să-ţi spun ce mai e prin mahalaua noastră. Am fost la Văduvi. Vasile nefiind acasă, l-am chemat pe frate-său, Sandu, să-mi citească din ce-a mai scris, între timp a venit şi Vasile. Foarte multe discuţii, cum era de aşteptat. Am văzut un semnal cu coperta ta „foarte elegantă”. Cât despre coperta la cartea Domniţei, la toată lumea place, iar Vasile m-a ţinut vreo oră de vorbă că s-o interpretez eu şi să-şi dea şi el părerea, că pe lângă cerul galben, pata albastră e soarele, apoi pământ şi drum etc.,etc. Despre drum, le-am spus că pe tine te obsedează celulele.
La editură l-am întâlnit şi pe Ion Marin Iovescu. Pe care l-am reîntâlnit pe stradă şi apoi în librăria Eminescu, unde intrase într-o doară. Ceaunul! Că-i place foarte mult. A mai zis că noi scriem ca să ne aflăm în treabă, dar lasă. Mi-a povestit că securitatea i-a ars vreo 15 manuscrise de cărţi, fără să le citească. Iar dacă le citeau şi vedeau o „frunză verde”, „Ce vrei să spui?” întrebau. „Se lasă noaptea…”, „Cum adică?” ziceau, şi poc, poc… Asta, în gura mare în librăria Eminescu.
Aseară, după ce ţi-am scris, pe la 21, am plecat iar la Vasile, să-mi dea o carte, şi abia că era plecat la cârciuma scriitorilor unde, ducându-mă, l-am întâlnit pe Calea Victoriei şi ne-am întors de-am băut până la 12 noaptea, eu un singur pahar de vin, pe nemâncate. Acolo erau granguri, Jebeleanu şi Crohmălniceanu, Marin Preda şi Breban şi Carandino, mulţi. Ne lăsăm înfleşcuraţi de ce ne înconjoară ( Dumnezeu să-l ierte pe Adrian Maniu, împerechetorul de cuvinte).
Mi-a dat telefon Vasile Văduva, relatându-mi ceva despre cartea mea de la editură. Mă aşteptase ieri seară – i-am explicat că m-am dus la Alixăndria. El era dispus, am înţeles, să mă duc astă-seară să mai discutăm, dar i-am spus că mă duc la radio. Am mai vorbit cu Ionică şi am vrut să plec la radio dar am pierdut cheia de la birou. Am luat pe cele de la şifonier (două) în buzunar şi am plecat. Pe drum, m-am răzgândit şi am venit de-am anunţat-o pe tanti că mă duc la Vasile, unde m-am şi dus – ce oameni şi Văduvii…pentru ieri seară şi astă seară aveau, mi s-a părut mie, mâncare la care să stea şi musafiri; să mă ierţi că am mâncat numai eu de 2-3 ori, de câte ori am fost la ei, că n-am avut încotro, dar e cazul, când te vei întoarce, să nu-i uităm în zilele noastre cu mese mai de doamne-ajută.
Şi, cum ştii, am discutat, eu şi Vasile, în marchiză, că s-a încălzit acum – nu era frig chiar deloc – până a trecut de 12 şi s-a făcut chiar 1. Suntem, cred, doi prieteni de spirit, care ne înţelegem în afara lucrurilor întâmplătoare. Ce e important în asta e că ne deosebim în multe fundamental, însă totul seamănă cu o conciliere, o acceptare, nu lipsită pe undeva de măguliri şi unice încurajări, reciproce. I-am spus chiar să nu cumva să moară mâine sau, dacă nu moare, să nu facă o crimă şi netam-nesam să se certe cu mine, că mi-e frate şi treaba lui dacă şi eu îi sunt.
Ieri am primit un telefon de la Vasile – să-mi ceară colaborări la ziar. Eu i-am spus că-l vizitez, ceea ce am făcut.
Alda e mai lungă, o tunseseră scurt şi n-a zis nici pâs, uite-aşa s-a intimidat. Am jucat o partidă de şah singură şi pe urmă m-am dus cu el pe la magazine de şi-a cumpărat o bluză cu mânecă scurtă, un pulover, „en coeur”, o geantă de voiaj maro şi pantofi din pânză (ca ai mei, de la acelaşi magazin din Lipscani). Pe ce a pus mâna aia a luat şi a fost mulţumit (pierduse zadarnic o juma de zi mai înainte, cu Elin.) A zis că o să mă ia mereu, ce mai.
Ne-am întors la el şi am vrut să-i spun Aldei povestea Albei ca zăpada, dar nu ştiam decât ceva pe la început şi i-am spus că o să i-o continue mamă-sa. Nu mai scăpam de ea, de unde la început tăcea mâlc. Venise şi Mitică Alexandru, apoi şi Elin. Pe la zece a plecat Mitică, iar Elin nu şi nu că să joc eu şah cu el şi i-am luat iute-iute 3 partide. Familia Văduva e foarte dornică, de la mic la mare, să ne viziteze (îi spuneam Aldei că noi ne-am mutat de la Vivi, unde? undeva pe la marginea Bucureştiului, iar ea: Mami, ştii unde s-a mutat Gigi? Pe la marginea Bucureştiului. Le-am spus că o să-ţi scriu juma de scrisoare despre Alda.
S-a întors d-l Şora azi de la Paris. Am discutat mai mult – în picioare (eram în biroul meu şi nu prea aveam un scaun mai ca lumea să-i ofer).
M-am întâlnit cu Ziatas şi, de la slujbă, m-am dus în Drumul Taberei, la el, de-am tradus mai departe din „Dodecalogul ţiganului”.
Dumitru Alexandru mi-a spus că, prin miracol, s-ar fi cronicizat boala lui Vasile. Domniţa şi Alda, aseară, erau altfel, mai luminate şi mai puţin distruse. Duminică am fost la Cernica cu „Roagă-te pentru mine”, cartea lui Vasile.
5
M-am dus la editură, unde am schimbat câte ceva în manuscris. Mi se pare că mâine voi semna şi contract. O să duc, tot mâine, încă o copie, pentru a putea fi trimis un exemplar la Direcţia Presei, nemaifiind timp, din anumite motive (puţin secrete, n-am prea înţeles) să fie dactilografiată cartea în editură. Am rămas, deocamdată, la titlul „Eres”. A venit iar vorba de vignetă şi am întrebat dacă după Paşti e târziu.
Iisus recomandă să nu te intereseze ziua de mâine. Ajunge răutatea zilei (de azi), zice. Oricât l-aş respecta, ziua de azi n-a fost până acum rea, chiar dacă nu mă gândesc la Mâine, ci când o învia el, la ziua aia, a doua după naşterea mea. Vine Ionică pe aici peste vreo jumătate de ceas, n-o fi el aşa de în stare să-mi strice ziua. Dimpotrivă.
În cartea lui Mămăligă, se moare mult, în principal – de foame. Românii se înţigănesc, ţiganii se înromânesc. Găoace linge bruma.
Am evoluat cu emisiunea mea „Mioriţa”, azi am imprimat-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga.De doctorat n-am găsit cum să-i spun. Am trecut pe Dionisie Lupu, la cineva la care n-am mai fost niciodată: marele Dimitrie Cuclin, muzician, poet, filosof – 87 de ani (doamna Zoe Cuclin e trecută de 90). Servitoarea mi-a spus că dorm. M-am dus de l-am imprimat pe profesorul Papadima şi m-am întors la maestrul Cuclin.
Cuclin e cunoscut în toată lumea, mai cunoscut în lume ca la noi, a fost cineva prin alte capitale. Iar când am intrat în camera lui de boală am simţit un fel de lumină paradisiacă. Pereţii erau total căptuşiţi cu tablouri, şi ce tablouri. Paradisiacă, paradisiacă, însă cel mai masiv tablou era un nud intimist, clarobscur în voluptatea lui. Am ameţit, dar nudul m-a amuzat în faţa marelui bătrân, care era sublim, ochii jucăuşi, faţa de-o frumuseţe covârşitoare, o minunată chelie, cu pletele în părţile cefei, mititel şi jovial, neauzindu-mă dar vorbind cu mine: – Te-a impresionat „Baciul moldav”? – Da. – Da? Şi mi-a citit, cu mult greu, şi acest sonet.
Întârziasem la arhivă cu un ziarist, acolo îmi citisem, în dosarul repartizărilor promoţiei mele, încondeierea pe care mi-o făcuseră organele facultăţii: bună.
Şedinţă cu rectorii nou-aleşi. A vorbit Malița o oră. Îmi luasem ceva notiţe. În pauză, mă cheamă la el şi îmi spune că vrea să se publice în cutare revistă ce-a vorbit. Îi spun că e minunat. Mă întreabă dacă s-a înregistrat, zic da, am văzut o stenografă. Ies, întreb de stenogramă: nu se făcuse. N-am decât să scot după notiţe. Şi aşa mi-a trecut ziua. La 4 nu m-am mai întors în şedinţă, am transmis comunicatul prin telefon la Agerpres, l-am sunat pe d-l Diaconu şi, în loc de şah, m-am trezit că mă duc cu el la stadionul Republicii. El ajunsese şi antrenor adjunct la sărituri (antrenor plin e un evreu prieten cu el de 40 de ani).
6
Dus la fratele lui Valeriu Anania, întors după 3 luni din SUA cu un exemplar din „Calendar” (restul vin la sfârşitul lui ianuarie cu vaporul) şi un extras din articolul semnat de Constantin Noica în „Calendar” (mie mi-au publicat, onorabil, fără nici o modificare sau tăietură, articolul „Literatura americană în România”). M-a ţinut până aproape de 11 noaptea (şi stă-n Pajura) să-mi povestească ce e cu America aia, de mi s-a luat.
În fine, a doua zi, azi, după ce m-am întors de la redacţie, ajuns acasă la vreo 3 fără 25 am încercat, aducându-mi aminte într-o doară, un telefon la Centrul de logică, spre a vorbi cu Noica, pentru unicul exemplar din extras. A zis să ne întâlnim la 3 (tanti tocmai se dusese să încălzească mâncare şi nici s-o anunţ că plec n-am mai avut timp, ca să nu-l fac să aştepte – m-am întors la 5 şi am mâncat, nici dânsa nu mai mâncase – of ce suflet, că i-am făcut şi scandal, dar degeaba).
El a mers la „Izvorul rece” să ia masa, l-am condus şi am stat de vorbă. De-aia sunt zguduit. E cel mai mare om pe care l-am cunoscut. Ce i-oi fi spus eu, că n-a fost nemulţumit, pare-se, conform exigenţei lui, de care ţi-am vorbit. M-a pus să-i vorbesc despre mine, să-şi dea o părere ce-ar fi bine să fac. Am vorbit, dar am impresia că n-am spus nici un cuvânt.
Aşa fel că filozoful s-a abţinut de la un sfat propriu-zis, nici să mă întorc la matematică, nici să fiu un naturalist, nici să mă ia în şcoala sa… Dramul de înrâurire se irosise? Ba. Am adăugat eu că e o şansă să mă ia în şcoala lui. Pentru mine, şansă. Şcoala d-lui, mi-a spus, ştiu cum este? D-lui să înveţe de la cei ce-o urmează. Îmi convenea etc. Mâncase. Zice: ”nu vrei să ne vedem? Azi e 19 ianuarie, ai un calendar? Pe 19 martie să ne vedem. În ce zi cade? Joia. Bun.”
Deocamdată, a rămas să fac una nefăcută, să învăţ tamilă sau să fiu Dante. Deci nu s-a ales ceva sigur încă.
Am petrecut o seară fascinantă ieri la domnul Noica. Ajuns acasă, am citit un extras pe care mi-l dăruise. Deşi ne-am dat întâlnire joia viitoare, am vrut să-i spun mai repede părerea şi am început o scrisoare pe care am sfârşit-o la slujbă (spuneam, în final, parcă nu v-aş trimite-o; motiv: mă întrebase dacă tu mi-ai da voie doi-trei ani la învăţătură şi făceam afirmaţia, azi, că nu ştiu că da), am pus-o în plic, cu timbru, şi o duceam în mână, mergând cu Şora, dincolo de minister. Şi am ajuns la mere, vizavi de Sf. Iosif – am luat şi eu 1 kg. Ne-am despărţit (la revedere mere) şi în drum spre Cişmigiu, ba în parc, mi-am adus aminte de scrisoare – pierdută. Preţul ideilor cuprinse a crescut.
7
Sunt în Biblioteca Academiei. Ai întrerupt obiceiul scrisului – ce-o să mai citim când vom fi bătrâni, dacă acum nu ne-o fi interesând? Aş scrie „Cetatea transcendentă”. Mi-a sosit cartea: Qu’est-ce que la metaphysique de Martin Heidegger.
La aeroport m-a pus de mi-am desfăcut geanta şi m-a căutat de bombe, pistoale, şi chiar bricege, pe care mi le-a luat pe toate şi mi le-a dat înapoi la Timişoara. Am zburat cu un Il18, în condiţii mult mai bune decât cu ăla de Suceava. Se servea coniac, cafea. Eu n-am băut, atât din spirit de economie, cât şi datorită păţaniei cu pepsi de lângă Bacău…
În Orissa, ca să nu mai scuipe domnii pan (betel) pe pereţi, şefii au zugrăvit primăria cu sfinţi şi nu mai scuipă nimeni, se roagă. Nici hoţii nu mai fură, că l-au pictat pe Jaganat şi au scris ceva gen „te văd, te văd”. Tot pe acolo, sau parcă în sud, profesorii s-au organizat în coruri şi merg pe la case să cânte veniţi la şcoală, veniţi la şcoală, le dau haine şi potol (corn cu lapte) dacă vin.
Nansi
Tu însăţi îţi poţi inventa job. Scrisul ar fi o alegere ce-ţi mai surîsese în adolescenţă. Fără să treci prin umbră de epoleţi, să transformi ghinionul în literatură. Din România vin la bursă în India cârduri de fete şi nici un băiat. Nu ştiu dacă merita să venim tocmai aici.
Pentru comunicarea ta Antonioni la Florenţa, tata îţi trimite o idee care i-a venit citindu-l pe D. H. Lawrence. Zice că poţi să adaugi o comparaţie între Blow-up (Londra, grădina, crima) şi capitolul Florenţa din romanul Aaron’s Rod (Florenţa, piaţă, furt).
Dragă Miţă, în clasa a X-a am avut ocazia să-ţi cunosc mai bine caracterul căci vorba proverbului
Nu iubi ce e frumos
Căci te poate înşela
Ci să cauţi caracterul
Ca să poţi a-l admira.
De aceea, dragă Miţă, am căutat la tine caracterul. La orele de teză când am văzut cu cât curaj copiai mă gândeam că şi copiatul este o artă pe care tu o posezi. Dragă Miţă, de câte ori mă gândesc la tine îmi aduc aminte de simpatica ta soră Pia. (Miercan Adrian)
Acum joci în teatru ritual metamorfic spânzuratul din tarot klingoniană ori Freyja Friday alamană longobardă oroboro alienă eliană babalondă valkyrie călare pe nor alb
Oi mai veni la viaţă din foc şi gheaţă în Ginnungagap
Ochi în ochi har în har la fântâna lui Mimir în Midgard
Ion Iuga
Trebuie să recunosc că voi muri în propriile mele mituri cu durerea că nu le pot transmite şi altor lumi. Am doar teama că va veni o vreme în care fără oameni ca mine ţipuritura va pieri şi va râncezi şi sensul existenţei sale (6-XI-78).
Eşti membru al Uniunii Scriitorilor, validat şi definitiv printr-o pledoarie a lui Şt. Aug. Doinaş.
Stelian Tăbăraș
Statuia ta ce-ţi mai face? Creşte? A făcut o crăpătură în care s-a ascuns un zeu. (Stelian Tăbăraş, 12IV 967, adică ziua ta).
Asemeni pictorilor de biserici (pictori de ctitori) să mă imaginezi mare, în prim plan, ca fiind prietenul tău cel mai vechi şi abia apoi pe ceilalţi, făcuţi în ultima jumătate de an (cea mai lungă jumătate a anului) înşiraţi descrescând spre dreapata icoanei. (20VI967).
Mă înduioşez când văd undeva lipită câte o etichetă cu numele tău. Dă-mi nişte sugestii în legătură cu nişte epitafuri cerute mie de către rudele unui bărbat îngheţat pe munte la câteva ore după revelion (unul pt. cruce, altul pt. Munte).
Şi tu şi Marquez aţi apărut în acelaşi număr al „României literare – era joi, 30 martie 1978. Tot atunci eu luam drumul spre Moldova; ca să vezi coincidenţă! (Ion Andreiţă)
Mi-e un dor nebun de vremurile de odinioară când în Bucureşti sau la Jariştea, sau la Roşchila ne căutam găsindu-ne cu adevărat. Acum poate răceala din trup se întinde ca o pecingine şi peste suflet şi nu mai avem timp de trăit. (Dumitru Pricop, 22 oct. 1978).
Mai trece, din când în când, prin cabinetul meu cu raze, câte un scrib îndoitor de potcoave cruciforme şi aflu că mai stârneşti invidii (semn că nimeni nu-te-uită-), de două luni sunt ministru cu rang de preşedinte al cenaclului „V. Voiculescu” (la valeur, vezi bine!) iar în ianuarie trecut medic primar după un concurs sub secera căruia multe capete căzură. (Nicolae Neagu)
Fie pâinea cât de rea
Bună e şi-n Grecia
(Mircea Sântimbreanu, Atena, nov.’96)
Aici – tu eşti un om push şi poţi ajunge la o universitate prof. Acolo: decenţa a dispărut, corupţia e regină!/ Lumea o conduc unii pe care nimeni nu i-a văzut şi nu-i va vedea. Un joc ascuns al unei puteri nesfârşite. Ce vorbeam de nea Măiastră – „nu i-a respins niciodată” – deşi nici aici nu-l agreează, îl fac abstract, zic ei! (Sorin Stratilat)
Cost. Grig
Dacă fiul meu Ionel este pe mâna D-tale Te rog ai grije Iar dacă nu este scrie-mi urgent. ?Da – Nu. Şi pe acest principiu îţi voi fi recunoscător. Te salută al D-tale Unchi. P.S. (Dragă Gigele) Mihail Sadoveanu a decedat. Anton Pann a decedat şi alţi autori clasici. Te rog să ţinem legătura că viitorul va vorbi.
Noana
Măi frate cred că l-a dat afară pe Petrică şi din cauza femeii ălia de îţi spuneam eu. Că la trei săptămâni a dat-o şi pe ea că era telefonistă la uzina de sodă şi acum s-a dus tot la fabrica de marmeladă ca muncitoare şi trece pe la poarta mea şi copiii face mămico uite pe femeia pe Ţâştoaica te mai face să şi râzi.
Ionică Alexe
Eu şi fapte ambiţioase. Sigur aş dori să arunc pământul în neant sau să-l fac bucăţi. Şi aş începe cu Imperiul Rusesc!/ Dar fiindcă n-o pot face am renunţat de mult – singura mea ambiţie pe care o am este să mai trăiesc numai câţiva ani liniştiţi în această ţară odihnitoare./ Nimic mai mult./ Rânduri mărturisitoare şi sincere de la mine. De ce? Te-ai reprofilat. Te-ai făcut popă. Nu-mi amintesc să mă fi spovedit mai mult de 3 sau patru ori. Dar în scris niciodată. Şi nici n-am de gând să o fac. Oare voi mai sunteţi aceiaşi? Da mai vorbesc şi Româneşte dar aş fi fericit dacă aş uita să mai vorbesc româneşte./ La revedere? Nu-mi vine să cred. Seamănă prea mult cu o minune şi eu nu cred în ele.
„As you make your bed so you must lie.”/ Yes, my friend, come back to earth, there isn’t anything else I can do. Do you know? „Every dog has his day”. What about yours?/ She’s apples. (It’s all right)./ Sooner or later you will understand me./ Yours faithfully./ Three mice walked into a bar, sat down and began some serious drinking. All three eventually became thoroughly drunk and in due course each began to boast about how brave he was. „I am going to tell the publican in this joint that the service stinks and the beer is terrible”, said the first mouse. „That’s nothing, sneered the second mouse. I’m going to go to Canberra try and find Ol’Gough and tell him what I think about him wrecking the country.” They both looked at the third mouse who was sitting there all glassy eyed an demanded, „What are you going to do?” „Me? I’m going to lay the cat.” (30.10.74)
8
Moretta: Hai să vezi toată Roma, Giannicolo, Montemario, Pincio (el merge în India). La cinema se fumează. Mă romanizez ca dacii. În piaţa Navona, o doamnă cu doi căţeluşi negri a fost atacată de doi dulăi roşii şi plângea în italieneşte. Prostituatele fac focuri şi strică trotuarele. Numerele caselor sunt la rând: 32 şi 33 pe aceeaşi parte
Am discutat cu Gangi – cel care răspunde de burse – şi filmul lui Visconti – lui nu-i plăcuse decât încoronarea, adică începutul, i se părea scris prost – de altfel Visconti ar fi fost bolnav când l-a scris. Cum i se traduce o carte la noi, îl voi intervista şi pe Gangi (şi aşa, cu nesfârşitul sciopero, prin cutiile poştale italiene „per tutte altre destinazioni” zac vreo zece). Am vorbit azi a doua oară cu Alberto Moravia.
M-am gândit să scriu o pantomimă. Personaje: Ziditul (îl cunosc cel mai bine), Fratele (şi călugăresc şi de sânge), Fanciulla (eventual Sfânta Filofteia a noastră). Am întâlnit o mască de marmoră albă – a Ziditului. Mă voi e(va)pura dintre cele mai singure statui (ale Vaticanului) cu tristeţea pantomimică de a lăsa o Romă ce m-ar fi putut preface în marmoră.
Sunt în tren, Formia, farul, mare-orizont, vine Napoli, Sicilia, bălteşte Mediterana printre crângurile de lămâi care copţi care înfloriţi, Palermo, mâine Caltaniseta, la procesiune ca la Jieni.
Plec din Palermo, unde am văzut domul San Reale, catedrala, Promontoriul, Santa Rosalia şi oraşul, l-am intervievat şi m-am împrietenit cu Leonardo Sciascia. Călătoria mi-a priit Sicilia frige inima te miri când. Babilonia din Napoli îţi gâdilă fiinţa spre cântec. Milano e civilizaţie la 30-40 km de Elveţia, 40-50 km de Franţa. Veneţia fantascienza, Florenţa mult catolică într-un cult de sine, renaştere de taină, umanitatea divinizată luminează picturile lui Botticelli sau Raffaello, de umbra adâncă a păcatului originar par tăiate picturile veneţienilor sau napolitanilor, divin şi nesfârşit de tragic trăieşte fiinţa în picturile lui Leonardo da Vinci.
Încât, ajuns la Roma, nu mai îmi doresc să venerez fiecare colţ de caldarâm şi de hazard. Numai că n-o trădez în aceste zile de după călătorie. Astfel am pornit spre Vatican. Capella sistina era deschisă. Judecata de apoi a lui Michelangelo. Laocoon(te), zeus, împăraţii ştiuţi din cărţile de şcoală, fiare sfâşiindu-se, mumii svelte numai piele şi os, uneori şi puţin păr pe cap, Loggia lui Raffaello, măşti. Sunt prea diplomat cu mine însumi să-mi recunosc vreo dezammăgire, dar mă fericesc de a fi gustat, măcar şi în iluzie, bucuria ori speranţa adevăratei cunoaşteri, a împărtăşirii dintr-o realitate estetică de genul Florenţei. Iluzie şi speranţă pentru că abia dacă am zărit şi ştiu că există opere ale unui milenar război de sine.
M-am gândit mai des la Florenţa în Vatican. Feţele paznicilor îmbrăcaţi în haine helvete nu exprimă teroarea şi mania artei. Vraiştea de marmoră şi sfânt ulei zdrobise foiţele impresionabile, bice fumegânde într-o încăpere cu lilieci plictisiţi.
Trimite-mă cu blestem la gurile iadului cât mai am de trăit
nu aud, nu văd, acele ceasurilor îmi retează ochii de iarbă mare
strigă-mi viaţa cu morile scârţâind pe ape
mi-e sete de pe acum, antica fântână mă rupe
iar eu blestem şi până la diavoli mai este
mă amestec în lemnul şi piatra şi putregaiul
rădăcinilor unui deal de comori hoţeşti
mă huruie rumeguşuri de fiinţe şi
iar îmi las limba în cruce cu praful şi pulberea.
A doua e o epistolă ţie (nu înnebunită, fără şir ca asta de aseară) scrisă azi 29 aprilie 1973 în Capela sixtină – n-am mai găsit o ilustrată (iartă-mă):
nu cântam în capelă
în Capella sistina
nu în Capella sistina cântam
cântecul capelei
nu al Capellei sistine
al cui cântec unde-l cântam
nu al capelei
nu al Capellei sistine
al iubitei afresce al egiptencei
sau cântecul leagănului iubitei
în glasul nostru
nu în Capella sistina
capela cântăm
cântăm în glasul nostru iubita
Mi-am întrerupt lucrul la teză, plimbându-mă până la Nana în cameră şi înapoi. M-am culcat cu gândul la diavol. O tot îndemn pe maică-mea să meargă la biserică, să se roage. Nu-mi scrie stiloul, mi l-a folosit Nana. Atmosfera în casă e sobră. Eu fac pe doctorandul cu toată lumea. Maică-mea uneori se întrece în prăpăstii, alteori e cocoană de comitet. De mâine începe tratament (iradiere) la Elias – „Să nu spun vorbă mare, eu cred că e operabil”, Trestioreanu.
Dumnezeu cred că intră în acţiune atunci când tu însuţi renunţi să te mai ai în grijă, să-ţi mai fii stăpân. Nu i-am mai dat nici un semn lui Cuclin, mă mănâncă, ori mă pune cipilică.
II
TU
9
Elisabeta
până în prezent ne aflăm în picioare aşa erea şi tata în ziua când a venit fulgerul din cer a fost la sapă şi toată ziua a spus la poveşti şi le-a cântat la femeile de la sapă şi seara s-a aflat mort nu ştiu ce mă ţine de nu îmi vine să plec de la vitele astea să vin şi eu pe la voi că mi-ai zis că nu poţi veni că ai servici în minister îmi înkipui că eu sunt la vaci şi tot nu pot să plec nici pe la Nonica nu am mai fost de 3 luni că nu ne lasă avem numai 2 ore pe zi de 12 până la 2 ca la fabrică
am luat un purcel de la colectiv şi l-am ţinut 3 luni la mine şi i-am dat drumul pe afară şi s-a dus tot la porcii colectivului şi l-au omorât n-am fost acas erea gras şi frumos şi porcii nu l-au mai cunoscut
toate rudele din sat
toate m-au întrebat
că le este dor de voi
şi nu mai daţi prin Bercioi
mama este tot bolnavă
şi vrea şi ea să vă vadă
când ereai mic te legăna
şi mult te iubea
că semeni mult cu Nenea
Gicule şi Rodică eu vă rog să vă înţelegeţi şi fiţi veseli ca toate vieţuitoarele care sunt vesele şi cântă toate în glasurile lor florile au înflorit iarba a înverzit toate pădurile încep să înverzească miei şi iezi aleargă pe câmpii toate sunt fericite că a venit primăvara aşa să fiţi şi voi veseli şi fericiţi că sunteţi încă copii
Scumpul meu Ofiţer frumos în primul rând să-ţi spun cie am auzit de la oameni am fost pe la Nonica şi m-au întrebat de tine dacă ai terminat armata şi cie servici vrei să iei şi le-am povestit eu de Maiorul ciela care a venit după tine şi vor să-ţi dea servici la ziarul Armatei şi toţi care au auzit sau mirat cum poţi să ajungi acolo că mulţi ar fi vrut să intre acolo dar nu au putut şi când am plecat la Nonica mam întâlnit cu andrei şi ma întrebat de tine şi iam spus şi lui şi a rămas mirat când a auzit şi mia spus sîţi scriu şi sîţi spui că este fericie de tine că are şi el unu la armată este Doctor Militar şi a zis că are 3000 de lei pe lună şi tot cie îi trebuie ciea mai bună mâncare la popotă este el zicea că este de 40 de ani învăţător şi acum are şi el 1000 de lei pe lună şi îl comandă toţi dar pe fiul lui îl respectă toţi şi facie 8 ore de servici eu nu pot să te comand faci cum crezi numai să poţi trăi bine dar cred că bunul Dumnezeu nu te o lăsa că el are grije de toată lumea şi treci prin toate dacă eşti sănătos eu te rog să te fereşti de răcială
10
Puiu.
Totuşi s-ar părea să te mai gândeşti, sau numai îţi aminteşti şi de mine câteodată – „un suflet mic” – aşa cum m-ai caracterizat în ultima scrisoare. Apreciez ca sinceră afirmaţia ta că poate n-ai fost tu în scrisorile celelalte şi aş dori din tot sufletul să fii „tu” tu adevăratul meu copil în scrisorile viitoare.
În sfârşit, a crăpat ceasul şi am primit şi eu o scrisoare de la voi pe 27 dec. 1977.
Am terminat „Critica raţiunii pure” I. Kant şi-ţi mulţumesc pentru că mi-ai recomandat-o şi mi-ai dat-o s-o citesc. Dar să ştii că ţi-am mai făcut prin ea unele sublinieri, pe care cred că mai este necesar să le revezi şi tu./ Mare bogăţie filozofică! (intelect, apriori, transcendenţă etc. Şi mai ales întrebările lui:”Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? şi la ce aş fi îndreptăţit să sper? Nu ştiu dacă le-am reprodus exact pentru că nu am aici cartea.)
Interesează-te la voi acolo şi scrie-mi şi mie cam care este stadiul de dezvoltare al apiculturii (câte familii de albine sunt în toată India – dacă au statistici – ce producţie medie de miere dă un stup pe an, ce preţ are mierea la voi.
Acum câteva zile am primit o altă scrisoare împreună cu revista Sonhind, scrisoare din care am reţinut un lucru foarte îmbucurător. Şi anume starea de optimism nouă şi mai bună, în care te afli, lucru care drept să-ţi spun nu prea se simţea din cuprinsul celorlalte scrisori
Am primit şi fotografia cu mustaţă. Foarte frumoasă, dar te face mult mai serios, sever nu ştiu cum să spun, decât te ştiu eu în realitate. Dar din două rele aceasta tot este mai bună; vreau să spun decât figura aceea hidoasă de terorist cu barba aceea neîngrijită cu care ai apărut în revista Luceafărul. Pur şi simplu eşti de nerecunoscut, şi eu nu cred că tu ai făcut ceva rău cât ai trăit în ţara ta şi nu vrei să-ţi mai apară figura cunoscută de atâţia prieteni şi care nu era deloc urâtă./ Un proverb românesc spune : „Poartă-te cum ţi-e portul şi vorbeşte cum ţi-e vorba”. Şi de aceea eu îţi sugerez ideea să te mai gândeşti chiar şi la modul cum apari în faţa celor din jurul tău pentru că de multe ori un lucru sau chiar numai un gest la o personalitate (şi tu eşti în momentul de faţă o personalitate) poate conta foarte mult.
Istoria originii familiei noastre nu este tocmai simplă şi nici lipsită de importanţă, chiar dacă noi nu ne tragem dintr-o familie „mare”. Aceasta o vom face poate după ce vei veni acasă./ Aşa în mod succint pot să-ţi spun că:/ Tatăl meu Marin Anca s-a născut în com. Milcoiu jud. Argeş (în prezent Vâlcea), fiul lui Grigore Anca şi Stanca, că la părinţii lui au fost 16 copii şi au avut ca avere 6 prăjini de pământ (o prăjină este = cu 208 mp.)/ Tata nu a fost la şcoală nici-o zi şi îmi amintesc foarte des cuvintele lui severe prin care mă îndemna să învăţ cât mai bine: „Eu am învăţat carte pe coastă mă, nu ca tine la şcoală cu traista plină de cărţi cu timp la dispoziţie, cu învăţător” şi aşa mai departe. Şi… f. des mă bătea şi mă înjura pentru că făceam într-adevăr multe năzbâtii. (M-am bătut şi eu cu fraţii Gh. Şi Nic. Tiţescu, şi i-am lovit cu o coadă de mătură serios. Cam aşa cum ai făcut şi tu cu fraţii Peligrad pe stadion la Găeşti)./ Şi tata într-adevăr ştia să citească şi să scrie în alfabetul latin şi cirilic fără să fi fost la şcoală./ Când era mai bine dispus îmi povestea că a învăţat să scrie şi să citească cu un prieten de vârsta lui care se numea Ion Pescaru, care mergea la şcoală şi în timpul liber mergea cu vitele cu tata şi-şi lua cărţile cu el să înveţe; iar tata îl întreba de tot ce învăţa acesta, până a învăţat şi el să scrie şi să citească. Şi citea destul de bine, scria binişor şi făcea socoteli./ alfabetul cirilic l-a învăţat de la un dascăl când mergea la biserică, iar eu am învăţat să citesc în cirilică de la tata şi mi-a prins bine mai târziu. (Citeam cazania după cărţi vechi ca şi în alfabetul latin)./ A învăţat meseria de tâmplar la nişte nemţi în Vâlcea şi cu această ocazie şi ceva cuvinte din limba germană (mai ales sculele şi unele lucrări de tâmplărie le spunea pe nemţeşte)./ S-a căsătorit prima dată în com. Milcoiu şi la prima naştere i-a murit soţia şi copilul rămânând văduv câţiva ani după care s-a recăsătorit cu mama Gherghina care era şi ea văduvă de 10 ani. După 9 luni m-a născut pe mine odată cu încă un băiat dar care a murit (sau l-a născut mort) din cauza lipsei de asistenţă medicală./ Deocamdată cam atât, restul când vii acasă. Până atunci poate mă decid să le aştern mai în amănunţime pe hârtie./
Mi-a părut bine şi de scrisoarea ta Rodica (cea trimisă cu obiectele). Tu scrii foarte limpede şi frumos. Gigi mai este sub influenţa dodiilor alea blestemate, dar tot s-a mai limpezit şi el. Eu nu ştiu cum se înţelege el în alte limbi cu oamenii de acolo! (Sper că atunci când vorbeşte engleza n-o mai fi vorbind tot în dodii)./ Noi aşteptăm cu sufletul la gură să treacă timpul şi să vă vedem încă odată în ţară la noi. Nu ştiu bine cum vă simţiţi voi acolo dar noi ne simţim mai bine aici decât oriunde (estre adevărat că noi nici n-am fost în alte ţări).
11
Nase.
Acum să vă spun cu casa voastră. În seara zilei de 5 iunie am primit un telefon de la Dna Mircea şi mi-a spus că aţi primit o înştiinţare, că aţi rămas în urmă cu ratele o sumă de 10.000 lei şi că o să vă pună casa în vânzare în dimineaţa de 6 iunie.
Am fost pe la Dna Miu de câteva ori mi-a spus să merg la Tov. Ministru în audienţă. Am făcut un memoriu către CC, dar nici nu a vrut să se uite la el, aşa că lucrurile stau astfel. La casă s-au depus următoarele sume: Dl Iuga a depus 2500 lei, eu am depus 2000 lei, după cartea lui Gigi peste 2000 lei. În urmă cu două săptămâni, am fost eu la CEC la Florin şi mia făcut socoteala cât mai aveţi de dat cam 9750. Acuma am primit un telefon de la Dl Profesor Mateescu că pe ziua de 23 a X -78 va depune şi dânsul suma de 2000 şi că a aranjat cu Florin de la CEC ca restul sumei să fie achitat până la 31XII-78, să vedem ce se poate face. La Cec mai sunt de dat 8700. M-aţi întrebat de ce a luat Gigi pe carte numai 2000 lei. Se poate că aţi mai avut ceva datorii pe la uniunea scriitorilor sau nu ştiu care a fost cauza. Veţi mai şti că am făcut un memoriu către Tov. Ministru pe data de 21 oct. L-am dat Tov Sclipici şi încă nu am primit nici un răspuns până în prezent dar, Marţi 28 Noeb. mă duc acolo.
Alt ceva Dna Miu ma încurajat mereu că a făcut cerere ca să se aprobe bilet şi pentru Nana. Mi-a spus că a aprobat Tov Ministru Suzana Gâdea Tov Ministru Paul Niculescu Mizil Tov Ministru Ştefan Andrei toţi au aprobat. În zioa de 24 XI am dat din nou telefon la Tov Miu şi mi-a spus că nu vrea să aprobe Directorul economic Fodor bani pentru bilet de avion.
Până la urmă am să fac o sesizare la Tov Secretar General Niculaie Ceauşescu în legătură cu casa şi cu biletele de avion.
Având ocazie prin Dl Profesor Mateescu, vă trimetem un pacheţel pe care nu lam făcut prea mare că nu putea să ia mai mult de 20 kg. Vine şi Iuga în Ianuarie ‚83. Poate atunci să facem un pachet mai, până atunci să aşteptăm. Am întrebat băieţi de la voi (chiriaşi) de ce nu mi-a dat telefon atunci când Tov Rădoi a dat telefon lor şi mi-a spus că lea zis că pleacă în India şi să pregătească ceva de mâncare ca brânză mălai salam Sibiu. După ce a cumpărat astea, a primit telefon de la dânsu că nu mai are timp să se ducă la ei că a trebuit să plece imediat, deci au rămas cu ele cumpărate. Am luat legătura cu Dr. Sergiu şi mi-a spus că pleacă în India pe data de 16 oct. Până în prezent nu am luat decât legătura telefonică. Pe zioa de 1 oct. merg la ei. Eu prin intermediul lui Dr Sergiu vă trimet Diploma şi fotografiile şi văd ce pot să vă mai trimet că iam spus că vreau să vă trimet ceva şi mia spus imediat să nu fie greutate că la avion îi cauzează aşa să-l aşteptaţi la aeroport.
Cu casa am primit o adresă din partea CEC lui în care îmi propunea ca rata să fie plătită prin întreprindere sau prin pensie. Am fost de două ori la CEC şi nu l-am găsit pe cetăţeanul care a trimes adresa, era trimes la cartofi.
Am fost la Dna Sergiu şi iam dat ce mi-aţi trimes. A început să plângă şi m-a impresionat mult. De venit acasă noi vă aşteptăm cu toţi şi chiar mai curând. Îmi pare bine şi de Nana că o să ajungă cea mai mare indianistă.
12
Nansi.
Păcat doar că Olga e un model cam, cum să-ţi spun, clasic, cu forme de Veneră greacă, şi eu aş fi preferat una scheletică, colţuroasă. Aşa cum e însă, nu-mi rămâne decât să exagerez făcând-o planturoasă, că nu pot suferi nehotărâtul. Dar mă tem că ajung să mă repet, că nu ştiu ce am de fac toate desenele aşa. Desigur că, lucrând după acelaşi model, nu-mi pot face azi o viziune despre el şi mâine alta. Aici e vina profesorului că nu schimbă modelele.
Îţi reaminteşti toamna trecută? Era mai târziu ca acum. Când am fost la Pustnicul, nu? Da, cam peste o lună. Mai ţii minte pădurea, coarnele, groapa, căprioarele, fântâna, noaptea? Mai ţii minte iubirea? Nu ţi-e dor?
Ne văd parcă iar alergând prin pădure, sau coborând pe întuneric la fântână. Mai simt încă gustul acrişor al coarnelor şi încă mi se strînge gura de porumbe.
Nu mi-a reuşit desenul, dar am văzut azi pe stradă un bătrân care mergea aşa, la spate ducea un sufertaş cu mâncare. Din spate văzut, mi-a părut un trup fără cap, care trece pe străzi. O să îl refac, că m-a tulburat, şi o să ţi-l trimit.
Unde mi-ai spus să caut conspectele din Kant? În carnete? M-am uitat doar în câteva, n-am găsit. Şi merge greu, că mereu găsesc în ele ceva de citit şi uit de Kant. O să stărui însă. Chiar azi am găsit unul în care scriai tu şi Tăbăraş la cursul lui Ivaşcu, şi am citit asta şi n-am mai căutat. Te superi?
Am impresia că profesoara Zoe vrea ceva inspirat direct din Moore, pentru că prea ne bate la cap cu el. Şi de schiţe ne-a spus că ar fi bucuroasă dacă le-am face ca ale lui.
Cu compoziţia stau mai bine, dar n-am rezolvat încă problema mişcării, a mersului, că vreau să o fac mergând şi probabil că am să-i fac femeii mai multe picioare. Profesoara a zis că ideea e bună, să fiu atentă doar la raportul volumelor, al golurilor şi plinurilor. Până luni trebuie s-o definitivez.
Mă rup în două – plec şi rămân.
În drum spre casă, în autobuz am auzit o discuţie: – Ce face Ela? – S-a terminat. – Cum se simte? – Rău. E tot în spital. – La care? – Colţea. – Joi am ore acolo, trec s-o văd. – N-o mai vezi, că mâine iese. – Deci e bine? – E mai rău! – Şi amânaţi nunta? – N-o mai iau. Ce să fac cu ea bolnavă? S-o ţin eu? Nu. – Bine, dar cum poţi vorbi aşa! N-o iubeşti? – Ba da, dar are ciroză. – Dacă avea, n-ai fi ştiut, că nu se spune. – Ba ştiu eu, că zicea că o doare rău în dreapta. – Asta nu-i un indiciu. E galbenă? – Palidă. – Dacă avea ciroză era ca lămâia. – Are, e palidă. – Mă, tu n-o mai iubeşti şi te porţi ca un imbecil. – De ce, dacă e bolnavă? Şi, pe urmă, nici ea nu mai vrea, tot fiindcă e bolnavă. – Ea nu vrea pentru că ţine la tine, dar tu eşti un măgar. – Nu sunt. E bolnavă!
Nu, „Şacote” nu există în realitate, sau poate l-ai auzit de la altcineva, sau poate era un nume asemănător pe care l-ai uitat. Dar şi Şacote şi Lucrin sunt nume frumoase şi nu văd de ce ţi-ar părea rău pentru că le-ai creat tu. Eu, dimpotrivă, mă bucur. Îmi pare bine că mi-ai vorbit despre piesă mai mult.
Eram amândoi şi trebuia să trecem peste o apă ca să ajungem la mama şi la sora ta. Am trecut, nu-mi amintesc cum, dar ştiu că, odată ajunşi pe malul celălalt, nu-l puteam urca: era aproape vertical, la început din trunchiuri de copaci rotunde cu muşchi verzi de apă şi ude. Am început să urcăm, şi mă ajutai la fiecare pas. Dar eu voiam să mă curăţ de noroiul care rămăsese pe mine de când trecusem apa, şi tu trebuia să-ţi eliberezi cumva o mână ca să mă ajuţi. Dar în acelaşi moment, malul a devenit un adevărat zid vertical de pământ, care se scurgea în jos printre ochiurile unui fel de plasă de metal care îl ţinea. Şi pământul se scurgea şi noi rămăsesem prinşi de plasa aia. Acum exista în dreapta un fel de margine, tot verticală, ca o bordură lată de două-trei palme, pe care urca mai repede Rodica, fără să-i pese de ţărâna care se scurgea şi de aici, prinzându-se cu mâinile de plasa de metal. Ai trecut şi tu şi, apoi, cu disperare, am trecut şi eu pe marginea aia îngustă, ca să putem urca mai departe, dar ameţeam de frică, pentru că eram sus şi se clătina îngrozitor, că cineva de deasupra noastră o scutura ca să cădem. Şi tu, din spatele meu, mi-ai strigat că mă uit la ăla, pe care eu nici nu-l desluşeam bine şi nu era adevărat şi eu am zis că-mi dau drumul jos şi tu mi-ai spus să-mi dau iar eu am muşcat fierul plasei ca să nu-mi dau drumul fiindcă voiam s-o fac dar ştiam că tu ai zis să-mi dau ştiind că n-o s-o fac şi nu aveai de unde să ştii că eu eram hotărâtă, dar n-am mai vrut să-mi desprind mâinile că ştiam că n-ai spus-o ca să scapi de mine şi m-am stăpânit şi m-am încăpăţânat să urc, să urc şi nu mai puteam şi atunci a trecut Rodica înainte să-mi dea mâna că tu erai supărat că ai crezut că m-am uitat la ăla care acum nici nu mai era şi nu voiai să mă ajuţi iar eu urcam, urcam plângând că eşti supărat şi că nu eram vinovată, urcam cu deznădejde fiindcă nu voiam să mă părăseşti, prinzându-mă cu dinţii cu mâinile cu unghiile de cele trei palme de plasă de fier printre ţărâna care se scurgea din ea, urcam cu îndârjire că numai aşa puteam să fiu lângă tine şi urcuşul nu se mai termina şi nici nu s-a terminat vreodată, că m-am trezit de încordare cred, lac de sudoare şi, câteva clipe, n-am ştiut ce s-a întâmplat, am crezut că m-am prăbuşit fiindcă simţeam în întuneric că sunt întinsă pe spate şi singură, singură şi m-am speriat rău încât n-am mai putut adormi şi am aprins lumina să-ţi scriu ca să mă liniştesc.
13
Madiba
Eram pe un drum cu o fată sau femeie, mai mult decât măgulitoare şi inteligentă, probabil. Mă simţeam foarte bucuros, pe tine te uitasem. A fost prima dimineaţă când nu m-am trezit înainte de goarnă, la 4 jumate sau 5. Mi-am amintit că mie mi-a trecut abia prin vis ceea ce tu ai avut ocazia să practici.
Eram într-o cameră, într-o casă, împreună cu tine. O bună parte a vieţii. Între timp, ai plecat la o aventură după care te-ai întors. Iar mie nu îmi era destul de silă dar tot nu puteam să-mi iert că te iert şi că vreau să nu cred ceea ce văzusem. Rareori îmi puneam problema realităţii visului, dar acum mă simţeam groaznic terorizat de verosimilitate: e ceea ce se tot întâmplă tuturor.
„Doamne, urât îţi mai e organul/ Lumea tot anul”.
Ziua întreagă m-am gândit la tine
şi iubirea ştia ce face în vârfuri de toamnă
n-am căzut în ape reci pentru tine
şi n-am împlinit coloanele ceţii cu un oftat
nu am căutat câini să mă sfâşie.
Nu te-am auzit în ţevi de trestii
cum te strecurai şi te aplecai şi nu ajungeai
Am tăiat un vers, antepenultim era, pe care nu-l mai înţeleg ori nu-l mai gust: „nu te-am îndepărtat, ca să nu fii”. Şi tot atunci un bătrân mi-a spus bună-seara. Dacă a fumat. Fusese mecanic de locomotivă, îi ajunsese fumul de cărbuni.
Nu te certa la mine! Ia să-mi descrii cum se scurg orele de la 14.30 la 18, de obicei. Mai bine de la 15 la 17. Nu sunt curios din cruzime, cum te pomeneşti că zici. Dar, uite, acum nu-mi pot închipui exact unde eşti, cum eşti. În casă ăi fi, pă pat îi fi? Deschizi uşa, poate, îţi scoţi pantoful drept cu o mică strâmbătură sau îţi priveşti isprăvile, sau zici cât e de moale afară, deci ori priveşti pe fereastră şi-ţi place ori calci pe străzi şi nu-ţi mai place. Am la 16.30 ore în câmp, până la noapte.
Soţie, eu te iubesc şi d-aia mă uiţ cu nenorocire la oamenii ăştia urâţii care nu mai tac nici din gură, dar tac ei. Soţioară eu mă duc în armată şi îţi scriu încet şi neînvăţat ca de când eram mic şi până când oi să mor că eu cu tine mi-am hotărât să fac ce fac oamenii, să fiu bun şi rău şi să fiu bun şi bun. Ce vrei şi tu, eu aş fi numai bun, dar parcă se poate, cu lumea asta reaua şi cu tine care o cunoşti pe ea? Tu să mă ierţi pe mine pentru păcatul meu, iar şi eu nu pe tine. Să ştii că mi se făcuse frică de te miri ce, şi de, că muierea e rea şi minte şi de ăla, viitor şi prezent. Acuma am zis să mor, da’ măcar să-ţi fac şi eu o vorbă ţie şi nu ţi-am mai făcut că aşa e vara şi iarna şi toamna, ba încă şi primăvara, nu faci vorbă degeaba, dar nici pe ceva. După ce ţi-am spus toate cele văzute mai presus, soţie, să binevoieşti să mă iubeşti şi tu, dacă vrei că eu d-aia îţi scriu, altfel eu nu aş avea ce face? N-aş. Da’ n-aş mai face decât să nu fac. Că mi-aduc aminte ce litere frumoase tragi tu cu mâna, linse şi fără ochişorii deschişi sau cu ei scoşi, tu cunoşti toate aceste secrete. Mi-a venit să şi râz, de parcă m-ar fi luat plânsul. E răcoare. Nimica din ce ziceam eu cu tine nu este aşa răcoare. Odată, ce crezi, că vorbeam despre să fiu sănătos altădată, mai târziu (mă opresc numai puţin să îţi spui că acest scris pe care îl vezi şi-l mai văzuşi este tot al meu, dar mă străduiesc totuşi să-l recunoşti; era cât pe aci să cadă şi un incisiv, de-aia sunt eu în stare să îţi scriu ţie aşa urât. Înainte… Sau mai bine să închid paranteza că ţi-oi mai spune eu şi ţi-oi mai fi spus, chiar dacă tu ai mai auzit, fiindcă noi suntem la prima noastră vară de când ne simţim aşa, până acuma nu ne cunoşteam şi cine ştie cum era). Ce zici şi tu despre aşa ceva? Să fii cum o da dumnezeu şi cum nu a fost el niciodată şi să jinduieşti să ajungi odată la sănătate. Cum aş putea eu să fac în aşa fel să fii tu numai a mea şi pe mine să mă iubeşti tu că eu numai la tine mă gândesc, chiar dacă nu sunt cine ştie cine şi nu am cine ştie ce? Dar oamenii parcă pot ei să fie aşa? Spun ei că da şi nu sunt ei, şi nici limba lor din gură nu este. Că eu unul credeam că o să şi mor când tu erai plecată şi nu am murit, ba încă mă sperii că tu nu ai să simţi vreo bucurie mare că am venit şi eu pe la tine să îţi vorbesc şi să mă uit de aproape la fiinţa ta, ca la o frântură dintr-o apă pe care eu s-o opresc şi s-o iau cu mine de la umbra sălciilor ce o mângâiase. Câteodată mă bate gândul să mă schimb în toate felurile şi să mă vezi ca şi cum aş fi eu mai mulţi, mulţi de tot, atâţi câţi îţi închipui tu că poţi să iubeşti şi ei să te iubească pe tine, dar eu nu sunt în stare de aşa ceva de pe acuma şi eu degeaba aş încerca şi aş fi căci ţie tot nu ţi-aş părea decât ăla şi ăla. Voiam să îţi scriu şi o poezie, numai pentru tine, a mea pentru tine, dar nu am fost eu sigur că ţi-ar plăcea ţie şi nici mie căci e greu să faci o poezie numai pentru altcineva şi se mai amestecă acolo şi mintea acelui om care o ticluieşte şi doreşte să fie frumoasă. Să îmi închpui că te ridici mai sus decât frunzele şi foile florilor şi niciodată nu te apleci până la pământ şi apă în poala vântului?Mi-ar veni într-una să mă tem de aerul curat prin care te-ai mişca, odată ar trece prin el, pe picioruşele gâzelor şi tot ar trece fâşii de praf şi de nori, dar mai ales se petrec atâtea stoluri, şi negre, să dăruie fără voinţa lor un semn cerului de acolo, să-l sălăşluiască o vreme din zi şi altă vreme din noapte, ceea ce mai întâi te-ar obosi, ca acuma, de aceea eu te sărut pe tine şi nu vorbesc depre nimic din lume şi din aer şi iscălesc pentru ştiinţa ta de iubire soţul tău.
About George Anca
“I had gone together with poet Gheorghe Anca.” (Vasile Vaduva, 1971)
“an invitation to communion.” (Mihai Sora, 1973)
“A Giorgio Anca da Eugenio Montale 1973.”
“I thank you for 10 Indian Poems.” (Mircea Eliade, 1978)
“…correspondence, monad, regarded initially as in Baudelaire and rediscovered in Eminescu’s universe.” (Zoe Dumitrescu-Busulenga, 1973)
“…a remarkable young man, with a vigorous talent, and an impressive power of suggestion.” (Romulus Vulcanescu, 1973)
“I knew young Gheorghe Anca in hypostasis of poet and prose-writer, with pure sound and accent of originality in his generation… from today on…the third… namely the hypostasis of man of culture, of man of science, of literary critic and historian.”(Grigore Popa,1973)
“Gheorghe Anca writes beautifully, handles well information with romantic passion of an autodidactic, who discovers new worlds, has intuitions and observations of great finesse.” (Romul Munteanu, 1973)
“…the accomplishment of Mircea Eliade’s thought in youth to make Eminescu systematically known within Sanskrit world.” (Ioan Alexandru,1983)
“…restituendo, attraverso la lingua, il grande Eminescu alla cultura cui – mediatamente o no – poeta tanto deve, sia della sua formazione spirituale, sia delle sue scelte esistenziali.” (Rosa del Conte, 1982)
“… a shanti workshop pleading for the awakening of the constructive spirit towards international peace” Ion Iuga, 1982)
“Prof. George Anca’s Gitagovinda is a remarkable transcreation of the haunting rhythm and melody of Jayadeva.” (Sisir Kumar Das, 1983)
“Anca is a poet of thoughts’ fantesy. ”(Constantin Mateescu, 1984).
“George Anca’s rhyme to destructuring (and restructuring?) world we live in.” (Ioan St.Lazar,1994)
“…king of Dodias.” (Ioan Ladea, 1999)
“Gerge Anca is a writing machine who writes at a writing machine.” (Victor Nita, 1999)
“…founder of a new style and, equally, of an original literary language.” (Ion Soare, 1999)
“This director Anca makes vary good things at Pedagogical Library.” (Sorana Coroama-Stanca, 2002)
“Gentlemen, George Anca is the creator of stylist snow.” (Veronica Anghelescu, 2000)
“In fact, either readers will not exist.” (Alex. Stefanescu, 2003)
“The volume of debut published by Gh.Anca proposes a poet with expressive lightenings, of sensorial source, in search of genuine state of communication with the universe: I invoke the love with a silk/until voids come to cover it/and to move it clearly, floating/shameful. The magic perception is often mimed through syncopation of communication, as if the poet would be an initiated in mysteries he can not translate them otherwise than through unusual combinations of words: Alienate yourself when know/how sleep came from down/being next day able to try/ the same breakable clay/for you didn’t lower living layers/ to the dust and it didn’t spin. From here to the throwing of word in any context according to prosodic reasons, it is but a step, which poet makes with no constraint: And they worked female cloth/and slept at evening like in alcohol/and the Girl’s body too far away naked/lost from their eyes, you elite. The verses aren’t however lackeing a candide freshness, which the author subordonate forcibly to an archaic mentality: Good at ugly with Serpent at neck/on bank unlocked by foot/the greening sweated. Sun on acorns pushed to catch you/reeds bent only in a part/a lotus in sky with underwater cloud, room owner. (Roxana Sorescu, 1980)
“1968 – Gheorghe Anca debuts with the placket of poetry of diverse inspiration, Invocations .It is retained the erotic lyric from the cycle Invocations to sweatheart and to waters, and especially poems of meditation, with naturist implications, from cycle Beyond the water of the dead.
1970 – It appears the novel Eres (Heresy), by Gheorghe Anca, prose in which oneiric-hermetic modalities, with fabulous-esoteric implications from contemporary literarure, reaches one of possible limit, beyond which it can not be continued.
1976 – It appears Poemele parintilor (Poems of the Parents), experimental lyrics, aspiring toward meditation, on theme of profound ties, difficult to size, between parents and followers or between man an matrix space of forerunners. It resorts frequently to folkloric structures and motives.”. (Dictionar cronologic.Literatura romana, 1979)
“Sibylline, obscure is George Anca’s poetry.” (Florin Manolescu, 1968).
“Anca chooses as his departure point the magic spell.” (Tribuna, 1968)
“Gheorghe Anca seems a hermetic who ignores his own cipher.” (Nicolae Baltag, 1968)
“Gheorghe Anca has a maximum attraction toward the ambiguous.” (Laurentiu Ulici, 1968)
“Hallucinatory confession, ciphered up to the unintelligible, Eres Heresy) is a bizarre make of aphoristic sentences, oneiric evocations, fantastic and lyrical prose, an elliptical tale, an allegory complicated by total anarchy of notations. In an atmosphere of magic spell and charms, metaphorical cogitations are uttered, among oracular syntagmes and incantations with folkloric smack, there are insinuated cold existential precepts, contorsioned meditation on and condition of fulfilment of his desire to conquer the love.” (Ion Butnaru, 1970).
”Gheorghe Anca proposes to combine the technique of hallucinatory retrospective of oneiric source, with that of proper autobiographical remembering, plan always perturbed also by nightmares.” (Nicolae Ciobanu, 1970).
“The Eres of poet Gheorghe Anca (Bucharest, Eminescu Publishing House, 1970) belongs neither to present nor to past. It belongs to future. It is a book in which the past is thrown over present, directly in the future, on the hallucinatory trajectory of a Romanian tale from old, lived truly also by the author, and whose spiritual and cosmic dimensions are always projected forward, like a morganatic fairy after whom one runs, together with the poet, in a warm summer after-noon.” (George Alexe, 1971)
“Some poets adopted them (dodias) already – Marin Sorescu, Ana Blandiana and, very recently, Gheorghe Anca – and tried to surround those without borders, those which can not yet stay and, in the ultimate, those of coming times – synesthesies.” (V.G.Paleolog, 1976).
“George Anca is an investigator of unconventional poetical languages. He recuperates interstitial zones, without being necessarily a vanguardist for he lacks turbulence of terriblysm, being rather a scientist, a solitary, a modeler of labyrinths. One of the main directions of his poetics is the illogicality, the speech in dodii, which translates imperceptible both realities and words as much as to create the fringes of diffraction, that halo which constitutes the special attraction of children talk. In the verses of poet we meet all kind of anamorphoses (the world deformed after savant optic laws, perspectives from most unexpected points o view: of the inanimates, of natural forms, etc.) or permutations of words so unusual that they remember poetry created by computer.The zone of the ludic, of magic and folkloric repetitive is covered as well by poetry of Anca (Marian Popa speaks of “exceptional spontaneity of image by technique of fragment which is not less a galimatias”), twisted thaught and brut lyricism can not be dissociated, the verse engraves in memory as such, with its strange topic and all. Because Anca is also a perfect inventor of the form: his grammatical rocades, throbed but also vapory, produce the state of captatio, contribute substantially to the success of the whole. Spirit tortured by an authentic obscurity, Anca invokes and charms away things of the world just to make them to secrete their own obscurity as the snail its foam and plum trees their glue at joints: only so poet feels that he can communicate.”(Constantin Abaluta, 1998)
“In the Poems of the Parrents, recent volume by Gheorghe Anca, a simple thematic, of source strict sentimental, is submitted to some crisped formal experiments. Not my commodity as reader but the belief that poet complicates himself without anticipated results urges me to reproach his obscurity, forcing of the verse. I think an effort of clarifying lyrical waters should be salutary in what regards him. The intention, which I believe is impeded to realize just by this overbid of blurred metaphors, is to express in technique of folkloric lyrical incantations (dirges, magic spells,etc.) the belief that life of the present individual is written, determined by existence of his antecessors, that at the level of profound sensitivity unalterable communications between parents and sons take place. ‘I write everyday my book.//The forests shake villages/on earth in the autumn.//But autumn isn’t passed in the book/those pages were written before. //From mouth to mouth/under the earth/the old man/sends/the voice/of my today book/as an echo remained between ribs’ (The book)./…/
It can be deciphered in the verse of Gheorghe Anca a sort of exaltation in front of esoteric utterances, of unusual imagistic delirium, fascinatin of a play ‘in dodii’, out of which he tends to do, otherwise, a kind of personal aesthetics. His attempt of restructuration of the real in a flux of fragmentary, insinuating images end, not rarely, with a stammering simulating the reflection. (Dana Dumitriu, 1976)
“Writing a poetry of the intellect, always at the edge of popular poetic creation, Gheorghr Anca outlines a lyric territory for himself” (Petru Romosan, 1976)
“The broadcast Mioritsa of Saturday 8th January was good, better than ‘Ode to Romanian language’ which included however an emotional moment Iorgu Iordan, better even than ‘Voices of modern art’ (a long discourse full of fine observations, of critic Dan Haulica), better… I am lying: it wasn’t a ‘better’ broadcast, but a good one – and I may explain why. It was so because it felt all the time that the author (Gheorghe Anca) is convinced that making of an emission of half hour at national posts of radio isn’t some pursuit but a work of great days. He chosen thus an important theme (Presnt time of ballad Mioritsa; but the title isn’t enough attractive), obtained the best collaborations (Dimitrie Cuclin, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Grigore Moisil, Ovidiu Papadima, Mihai Sora, Grigore Popa, Adrian Fochi) and had care to be an emission, that is a construction, and not a depot of materials” (Florin Mugur, 1976)
“With his five years long exposure to India and its cultural heritage, he evidently feels spell-bound and fascinated by its philosophical mysticism which unlike religious mysticism is only theoretical or speculative. In Ardhanariswara, several aspects of love – experimental or real, transitory and eternal and mystic and worldly are delineated. The influence of Eminescu, Lautreamont, Baudelaire, Montale and Gunadin is also manifestd in his poems.
In his sharp new voice, Anca is pungent, discordant, airs disillusional passion and brevity of human life./…/
‘Parinior’ coined by writer to denote a utopian place is paradoxical because there he creates real life. It has theme, character and symbol setting in India.” (V.K. Gaur, 1982)
“Prof. Anca’s writings are at best described as reactions to his study of the Indian concepts and not as a support for Indian thought.” (Harish Kumar)
“I think that G. Anca is not one from those beati possidentes, he doesn’t possess his books but lets himself possessed by them, like in a crisis never surpassed, like a travail of an endless birth. Groan and convulsion of whose cod is just the show: the jungle, Niagara, typhoon, volcano, BIRTH…”(Mircea Santimbreanu, 1996).
“Belonging, by debut, to Generation of ‘70s – the wing of resuscitated modernism, the writer George Anca seems to live acutely the ‘dialectic’ of the postmodernism, in which the autochthonized nostalgia meets the search of some alternative sources of spirituality, being added a ‘residual’, interstitial trust in literature.”(Dan Mircea Cipariu, 2000)
“Like Ahab in search of the white whale, poet scans the memory of Boston (for him Poeston) in order to find the grave of genius of American poetry, Edgar Allan Poe, but, due to computer error, he doesn’t find him: ‘Edgar Allan Poe born no more in Boston’ exclaim this disappointed.” (Daniela Iordache, 2001)
“Why Under Bell? Author himself would answer the best. In my perception, the bell could objectualize somehow his working ‘laboratory’, ‘submerged’ somewhere in own depths, to put light on the climbing: the place where ideas are conceived, thoughts are clarified, jewels are built. At the same time, it could be the bell of king Songdok (remembered in the pages of the book, with symbol value of Korean divinities, object decorated with masterly medallions figuring lotuses, flowers, flames and heavenly fairies. A true divine art. Under the sign of bell then…”
“George Anca is a writer unique in his kind (and unrepeatable). Originality in which he conceives his writings, mobility of spirit and legerity in changing register of different literary genres and subspecies confer to him a distinct authority. Luxuriant spontaneity of his verb, even this is often in derive, is counteracted by the other Anca – the subtle, the suave – who absolves him of his ‘wanderings’, sometime, however, sublime. A verse like this has mission to have saved him: bird so white that/didn’t shadow me anymore “ (Ioan Mihut, 1999/2003)
“If we’d interpret term apokalipse in its strict sense, we’d go with thought to the New Testament and to the end of world, an irreversible catastrophe. But the term Kali, included in title, sends us to mother Kali, known in Indian mythology under diverse names (Durga, etc), goddess-mother, protector, and, at the same time, also goddess of destruction, burst against the wrong. If we’d dissociate the title in other parts, Apo would send us to the shine of god Apollo, and Kalipso to the spell of nymph Kalipso from well-known
Greek epic Odyssey. And perhaps as Kalipso retained Ulysses on her island time of seven years (according to others, ten) trying to convince him to marry her, so also India retained the author of ApoKalipse for a similar period, but with no effort to convince him to remain, rather out of author’s desire to know in profundity a world full of mystery which, when you believed you discovered it, it pulls, like the shy maiden, the veil of ‘maya’ “ (Carmen Leocadia-Cotovanu, 2001
*
—————————————
Dr. George ANCA
București
27 august, 2018